Presupun ca definitia altora pentru “gradinarit serios” e diferita de a mea, dar am sa folosesc termenul doar ca sa sugerez o aplecare ceva mai consistenta asupra problemei decat in anii trecuti.
Cu alte cuvinte, daca in anii trecuti, din motive deopotriva obiective si subiective, m-am rezumat la udat crini de toamna, privit cateva tufe crescand singure si esuand in a creste mai mult de cateva plante anuale, anul asta mi-am luat inima in dinti si am pornit la plantat bulbi, seminte, arbusti, linii intregi de hortensii si ceva ierburi pentru mancat.
Faptul ca imi ia cate o ora sa ud florile in fiecare zi mi se pare un motiv suficient sa numesc ceea ce fac acum, prin comparatie cu alti ani, gradinarit serios.
Si nu in ultimul rand, faptul ca am invatat mai mult decat am crezut, inclusiv despre mine. Si ca nu toate concluziile suna bine. Cand ceva are abilitatea de a-ti rupe inima in doua, ai sanse mari ca ceea ce faci sa fie serios.
Despre incercarile si esecurile mele, cu ocazionalele succese care mi-au tinut entuziasmul gradinaresc pe linia de plutire, am scris sau am sa scriu in alte articole. Mai jos vei gasi doar cateva din lectiile pe care le-am invatat in ultimele luni, cu harletul in mana si cu ochii pe frunzis.
1. Vei avea periodic inima rupta in doua, smulsa din piept si calcata in picioare.
Motivul pentru care m-am apucat de gradinarit a fost, asa cum presupun ca se intampla cu majoritatea oamenilor al caror stomac nu depinde de ce creste in jurul casei, impresia ca ma va face fericita.
Partial, am avut dreptate. Primul fir de musetel iesit din seminte. Primul ceai de menta. Primul pesto din busuiocul pe care l-ai tinut in brate de cand ti-a intrat in viata 50 de seminte pe plic.
Primul boboc de dalie. Prima tufa care iti datoreaza totul si care stii ca se tine in viata doar fiindca tu, divinitate agricola, ai udat-o, hranit-o si studiat-o. Primul boboc de trandafir care se deschide dupa ce ai numarat zilele pana la eveniment.
Pe scurt, diminetile in care sari din pat de indata ce soarele da semne ca vrea sa rasara si fugi in curte ca sa vezi ce a mai crescut in stratul de flori care iti datoreaza totul.
Dar apoi te loveste realitatea. Prima frunza misterios mancata de o fiinta si mai misterioasa, pe care nu stii daca sa o identifici drept insecta, mamifer sau un amarat de fungus. Prima dalie care arata bine dintr-o parte, dar ciuruita din alta. Prima frunza galbena in hortensia care a parut fericita saptamani intregi, ca sa devina temperamentala peste noapte.
Primul moment in care iti dai seama ca problemele ti-au sosit in gradina cu intentia de a ramane si cand gradinaritul devine brusc o chestiune de morala: ramai organic si decimat, sau devii sintetic si decent?
Pe scurt, diminetile in care te trezesti cu frica in inima si alergi in gradina cu sentimentul unui dezastru iminent. Si in care realizezi ca, mai degraba decat sa te faca fericita, gradinaritul n-a facut alceva decat sa adauge un alt element de stres in viata ta.
Dar apoi un boboc de dalie da sa se deschida si o ploaie torentiala coloreaza totul intr-un verde irezistibil. Si incepi sa fii din nou fericita, simti cum entuziasmul gradinaresc se ridica din noroi si se sterge pe genunchi si incepi sa planuiesti si mai mult – alte tufe, alte flori, alte motive de bucurie.
Dar realitatea are resurse inepuizabile. Dupa ce ai identificat si rezolvat problemele initiale, realizezi ca ti-au sosit in gradina altele. Cand fungusul a dat semne ca s-a oprit din decimat crinii, au aparut larvele de trandafiri. Cand le-ai cules una cate una si ti-ai imbaiat trandafirii in ulei de neem, au sosit urechelnitele in stratul cu dalii.
Iar in dimineata in care ai sarit din pat convinsa ai gasit o modalitate de a trata cu ele si ai fugit in gradina sa ii evaluezi optimist progresul, ai inlemnit cand un animal neidentificat ti-a taiat calea si ai realizat intr-o secunda ca problemele au intrat intr-o zona periculoasa de dezgust si groaza.
Si ciclul continua. Nu stiu nici acum, dupa cateva luni de gradinarit, care va fi rezultatul final – victorie sau renuntare? Dalii sau iarba? Busuioc in gradina sau busuioc de la piata?
2. Caprioarele si iepurasii sunt draguti doar in curtea vecinului.
Sau atunci cand dieta lor consta doar in lapte, asa ca florile tale nu sunt in primejdie. Ca in cazul lui Jimmy, un ied cat un ghem, care a batut plangand gradinile – inclusiv a noastra – de unul singur, pentru vreo doua zile.
Cu toate celelalte exemplare sunt la cutite. Cutite imaginare, desigur, pentru ca sunt complet dezarmata in fata lor. Caprioarele se plimba in cartierul asta ca pe bulevard si tot ce pot spera ca functioneaza e sa le servesc amintiri inconfortabile de pe proprietatea noastra.
Asa ca mai nou ma agit, dau din maini si din picioare, ma stramb si fug dupa ele cand vad ca se apropie. Chiar si asa, nu par sa se simta amenintate. Se uita curios la mine si isi vad de treaba – iar eu imi stric relatiile cu vecinii. Pentru ca nu au prea multe concluzii de tras in afara de faptul ca creatura care alearga desculta prin cartier dand spasmic din maini si din picioare trebuie ca a pierdut un numar rezonabil de doage.
3. Suprizele in gradinarit sunt o certitudine.
Cand, la sfarsitul lui februarie, am plantat semintele de busuioc intr-un container de 2 cm adancime, m-am intrebat serios daca va iesi ceva din tot actul asta. Cand am mutat rasadurile intr-un alt container, ingropand jumatate din ele si rupand radacinile celeilalte jumatati, sperantele mi s-au micsorat inca si mai mult.
Cand am repetat procesul de inca doua ori, am inecat busuiocul in apa pana l-am ingalbenit si l-am uitat vreo doua nopti afara aproape sa inghete, am crezut ca sfarsitul nu e departe.
Si totusi. Nimic nu mi-a dat o satisfactie gradinareasca mai mare decat plantele mele de busuioc abuzat, torturat si trudit. Au crescut ca buruienile si o mai fac inca dupa ce ne-am ospatat din ele pana ne-am plictisit.
