Proiectul de care am sa vorbesc astazi are o istorie atat de lunga incat a fost nevoie sa o impart in episoade. De obicei, atunci cand un proiect se schimba pe parcurs, ma adaptez si il termin fara sa astept luni de zile intre etape. Ceea ce nu a fost cazul de data asta.

Iata deci inceputul aventurii mele decorative, cu toate detaliile si pozele de rigoare. Timpul actiunii: acum vreun an… sau poate doi… nu mai stiu.

Problema: In dormitorul pentru oaspeti aveam doi pereti goi de o parte si alta a patului. Partea de jos a peretilor era ascunsa de cele doua noptiere, dar deasupra lor cei doi pereti se ridicau inalti si pustii.

Ca sa ii umplu, aveam nevoie de doua tablouri mari, cam de vreun metru inaltime. Nu imi plac tablourile mici agatate pe pereti mari daca nu sunt parte dintr-o galerie de perete, pentru ca arata improvizat si creeaza disproportii vizuale.

In plus, fiindca peretii urmau sa fie gri, aveam nevoie de ceva luminos si simplu. Alb si auriu. Cam asa:

Decor de perete de genul celui de mai sus am vazut de multe ori prin magazine. Problema era insa ca tablourile erau mici, inexplicabil de scumpe ori imposibil de asortat cu decorul meu ceva mai prozaic.

Asa ca mi-am spus ca le voi face singura, asa cum imi spun de fiecare data cand ma intorc invinsa de la magazin.

Imi trebuiau insa doua rame mari. Acesta – stiam – va fi un joc al asteptarii. Prin urmare, am inceput sa vanez reducerile, pentru ca n-am o mana si-un picior de vanzare.

Am pus deci ochii pe doua tablouri si m-am pus pe asteptat. Pana cand, intr-o binecuvantata zi, le-am vazut in sfarsit reduse cu 80%. In ce priveste palmierul de mai jos, m-a lasat rece – dar rama era exact ce imi trebuia, asa ca l-am trecut cu vederea.

Si am venit acasa, de mana cu palmierul.

Ca sa deschid aici o paranteza – cand spun ca palmierul m-a lasat rece, sunt oarecum inexacta. Adevarul e ca imaginile astea impersonale aproape ca imi fac rau – e ca si cum, privind la ele, as fi obligata sa traiesc viata altcuiva. Imi plac palmierii cand ii intalnesc personal, dar fotografiile lor nu imi spun nimic, si la fel se intampla cu toate malurile de lac, parcurile cu copaci si stradutele neidentificate din tablourile generice.

S-ar putea ca alergia mea la tablouri generice sa fie doar o curioasa mutatie genetica. Ideea e insa ca nu am nici o mustrare de constiinta atunci cand iau jos imaginea dintr-o rama. Nici nu conteaza cu ce o inlocuiesc. Daca ceea cea ajunge in rama sfarseste prin a fi un esec decorativ, e cel putin esecul meu.

Prin urmare, am intors rama cu spatele ca sa vad cum o pot dezmembra. Moment in care mi-am dat seama ca palmierul avea de gand sa isi vanda pielea scump.

Tabloul era mai ceva ca o reduta. Capse, lipici, mistere.

Sub primul strat, alte capse si cartoane…

A trebuit sa fac ce a trebuit sa fac. Am dezmembrat si rupt tot ce mi-a stat in cale, pana am ajuns la palmier.

Odata imaginea scoasa din rama de lemn, am dat de trei randuri de materiale: passepartout-ul sau conturul din carton, un alt contur din burete, care sa dea tabloului putina adancime si, in sfarsit, poza palmierului.

M-am scapat de palmier, care s-a razbunat luand cu el cateva bucati de burete.

Din fericire, nimic din ce un pistol de lipit nu poate repara:)

In locul palmierului, am cumparat un carton mare, alb, care se intampla sa fie (cam) de aceleasi dimensiuni. Apoi a venit randul artei. Aveam nevoie sa pictez o silueta aurie in mijlocul cartonului. Dar de ce sa pictam detalii daca putem vopsi in linii generale? Si de ca sa ne mazgalim cu pensula daca putem sa manuim domneste pistolul de lipit?

Asa ca am dezgropat din cutiile mele cu “lucruri care intr-o zi vor deveni ceva” un buchet de frunze artificiale. Il pastrasem “pentru orice eventualitate” cand donasem toate celelalte plante din plastic magazinului de vechituri.

Am ciupit trei exemplare, apoi am stat sa le masor din ochi.

Prima crenguta prea mare. A doua prea inconsistenta. A treia numai buna.

Am condus-o de manuta afara, unde am atacat-o cu spray-ul de vopsit.

M-a surprins placut cat de repede materialul a absorbit vopseaua. Aproape ca nu a trebuit sa astept intre straturi. Am vopsit crenguta si pe fata si pe dos, ca sa acopar toate nuantele de verde care isi mai iteau capul de pe sub auriu.

Am taiat cu foarfeca contururile imperfecte si vopseaua care s-a scurs si uscat dincolo de marginea frunzelor.

Am asezat crenguta in mijlocul cartonului, peste care am asezat passepartout-ul, pentru o prima evaluarea a ispravii mele. Nu lasa liniarul sa te insele. Am potrivit crenguta mai mult dupa ochi.

Si a urmat pistolul de lipit. Lucrurile incep sa prinda contur…

Dimensiunile crengutei erau numai bune, pentru ca am vrut ca albul din jur sa ocupe majoritatea spatiului. As fi vrut-o ceva mai salbatica, dar am decoperit ca plantele artificiale sunt croite dupa sablon. Si pentru ca fruzelor nu le statea deloc bine una peste alta, asa cum am incercat sa fac ca sa mimez un pic elementul salbatic, n-am avut de ales si a trebuit sa lipesc crenguta drept, militareste.

Odata ajunsa aici, m-am dezumflat o idee. Cartonul meu de un alb murdar isi pierdea din prospetime pe langa passepartout-ul meu imaculat. Cu toata incercarile mele de a folosi ce aveam prin casa si de a ma declara satisfacuta, tenta asta galbuie ma cam deprima un pic.

Asa ca proiectul meu a luat o neasteptata pauza. As fi putut foarte bine sa fug pana la magazin si sa cumpar un carton de un alb mai putin timid, dar intre magazine, decizii si alte proiecte, m-am trezit ca mi-am abandonat tabloul pentru cateva luni ani.

Cu toate astea, nu pot declara proiectul neaparat un esec. Am sa vorbesc despre ce am decis sa fac in cele din urma cu el in articolul urmator. Dar mi-am spus ca, daca gasesti ca iti place rezultatul acesta (mai mult sau mai putin) final, ti-ar putea folosi drept inspiratie. In ce ma priveste, tot ce mi-ar mai fi ramas de facut ar fi fost sa imi strecor opera inapoi in rama.

Lucru despre care am sa vorbesc dupa ce am sa iti arat pe ce cale a luat-o pana la urma tabloul de mai sus. Stai pe aproape ca sa afli unde a sfarsit si cum arata azi! Deocamdata pot doar sa iti spun ca povestea are un final fericit. 🙂