Sau mai bine zis o bucatica, pentru ca nu am atentat la mai mult de vreo doi metri patrati. Poate nici atat.

Inainte de a incepe, as vrea sa subliniez ca cea ce urmeaza are un sfarsit oarecum nesatisfacator, pentru ca rezultatul final inca nu s-a intamplat. Cu alte cuvinte, iarba nu e inca aici. Dar din punctul de vedere al spatelui meu care imi trimite junghiuri de-a lungul si de-a latul de cand am terminat cu bucatica de mai sus, s-au intamplat destule ca sa pot sa imi incep povestile.

De teama ca “daca un copac cade in padure, dar nu e nimeni sa-l auda, e chestionabil ca face zgomot”, mi-am spus sa dau un pic alarma daca tot m-am obosit cu sapatul si caratul de pamant pentru o dimineata intreaga. Daca nu e destul de clar, in scenariul asta eu sunt copacul care cade/fata care sapa, tu esti audienta, si articolul asta e zgomotul pe care-l fac ca sa ma asigur ca truda mea s-a intamplat intr-adevar.

Deci. In toate aventurile mele decorative si gradinaresti, am invatat ca munca de pregatire e cea mai importanta pentru succesul unui proiect. De pilda, de semanat iarba e simplu, de pregatit pamantul ca iarba sa nu cada ca pe ciment – nu e.

Ai ghicit poate ca am sa iti povestesc despre pregatiri si preparari. Adevarul e ca, chiar lipsita de lustru, munca asta initiala e grozav de satisfacatoare. Tocmai pentru ca e grea.

Iata aici punctul de pornire al proiectului meu. Daca mai tii minte, bucata asta de pamant era cea de unde am scos o tufa enorma cara facea umbra pamantului si aleii noastre de intrare.

Pentru reimprospatarea memoriei, iata tufa inainte de topirea in neant…

Bucata de pamant dupa plecarea tufei…

Dupa cateva retusuri…

Si trei ani mai tarziu…

Oroare! Suntem in anul trei si iarba refuza sa creasca. Intre timp, de cealalta parte a aleii, cealalta bucata de pamant – care avusese acelasi trecut – progresa de minune.

Concluzia logica era ca iarba nu crestea pentru ca nu putea. Drept pentru care am decis sa fac ce fac mai bine – sa schimb pamantul.

Poate ai observat deja din articolele despre merisori, despre straturi cu pietre si despre flori langa radacini de copaci ca mi-am schimbat pamantul de pe vreo jumatate de proprietate. Si chiar daca in realitate asta e mai degraba o necesara hiperbola, cateodata am sentimentul ca nu e.

Ca sa te conving ca strategia mea de inlocuit pamantul functioneaza, iata aici cateva exemple. Toate astea sunt bucati de pamant unde, la inceput, nimic nu voia sa creasca. Iata de pilda stratul de merisori imediat dupa plantatul in pamant nou – si dupa.

Plesnesc de sanatate.

Apoi copacul langa care cresteau numai buruieni. Inainte de schimbat pamantul – si dupa.

Inca si mai si, stratul care mi-a mancat cateva saptamani din viata. Fiindca nu am poza cu starea deplorabila de la inceput, imagineaza-ti-l sterp, gol, pustiu, uscat. Fara iarba, fara macar buruieni. Nada. Numai pietre si pamant infertil.

Si acum…

Pe scurt, de cate ori am o problema, schimb pamantul. Ceea ce ne aduce inapoi la bucatica in discutie.

Dupa ce m-am prezentat la fata locului cu uneltele de rigoare, nu mi-a luat mult sa imi dau seama ca pamantul nu urma sa se lase inlocuit cu una cu doua. Era uscat si parea ca voi avea la fel de mult succes incercand sa il dezmembrez cu harletul cat as fi avut cu o bucata de ciment.

Dupa cateva opinteli, am gasit insa o zona ceva mai permisiva si i-am venit de hac. Ce bucurie sa imi simt instinctele gradinaresti reinviind dupa ani de zile! Se pare ca bunicii mei au stiut ce fac cand m-au tarat si pe mine, bombanind cu harletul pe umar, pe la toate muncile agricole de peste vara. In comparatie cu vastele intinderi de cartofi ori porumb de pe atunci, cateva lovituri de harlet pe ici pe colo, fara consecinte asupra burtilor noastre, n-au mai insemnat nimic.

Alta decizie de luat era daca ar fi fost mai bine sa ma scap si de iarba aceea calitate-secundara, care reusise cumva sa creasca pe acolo. Am decis ca ar fi fost, asa ca a cazut si ea sub loviturile mele de harlet.

In plus, aveam de curatat si ceva trifoi si buruieni care se itisera pe langa bolovanii de la marginea aleii. Bolovanii urmau sa ramana. Pentru ceva accent rustic. In plus, de ce sa ne stresam daca nu e absolut necesar?

Asa ca am sapat si intors pamantul putin cate putin. Ideea era sa indepartez ce era mai uscat si sa pastrez ceva din el. Dar am renuntat. Toata munca asta de selectie ar fi fost un efort prea mare si nu voiam nici sa risc ca iarba sa nu creasca bine aici. Asa ca aproape tot pamantul care s-a miscat din loc a trecut in galeata asta (fiindca iarasi am uitat sa punem o roaba pe lista de cumparaturi)…

…si a sfarsit intr-o movila de pamant pe care urmeaza sa o ducem departe la sfarsitul saptamanii.

In cele din urma, m-am ales cu o frumusete de groapa care abia astepta sa fie umpluta cu ceva.

Dupa cum stii, asta e partea mea preferata. Culoarea pamantului nou ma face fericita, asa ca am saltat sprinten catre portbagaj, de unde am tarat vreo patru pungi de pamant nou.

Si bucatica mea de rai, pamant nou, numai bun de plantat!

Am adaugat pamant is in jurul pietrelor. O, contrastul de culoare! Nu se poate mai rustic de atat…

Ce m-a interesat mai mult insa a fost sa ma asigur ca pamantul nou e la nivelul celui vechi – sau o idee mai sus, pentru ca urmeaza cu siguranta sa se lase.

Si semintele de iarba au ajuns la locul lor. De-acum mai avem numai de asteptat. Si de udat.

***

Noutati, sapte zile dupa semanat iarba: Nebunie curata! Pamantul acela nou si gras, plus ploile din ultimele zile au facut minuni. Aproape ca poti sa privesti cum creste iarba. Sapte zile si puii de iarba sunt aici.

Vine, vine iarba!