Acum cateva zile ti-am povestit despre cum am incercat sa imi fac singura un tablou cu frunze aurii. Dupa ce rezultatul acestei intreprinderi artistice m-a dezumflat, mi-am spus ca tabloului ii lipseste ceva. Ca nu de putine ori, am decis ca sunt dungile. Am observat ca, de cate ori un colt din casa lasa de dorit, e de ajuns sa ii adaug cateva dungi ca sa il scot din amorteala. De preferinta in alb si negru.

Intre prima mea incercare si cea despre care vorbesc mai jos au trecut insa vreo doi ani. Lucru care a venit cu doua evenimente importante in viata acestui proiect. In primul rand, reducerile de Craciun. De care m-am folosit ca sa cumpar o mana de ramuri cu frunze aurii, fiindca vopseaua incepuse sa ma oboseasca. In al doilea rand, o vizita accidentala la un magazin de decor, unde am dat cu ochii de tabloul de mai jos.

Dungi albe si negre, plus piesa decorativa centrala. M-am hotarat, prin urmare, sa imi iau din nou tabloul in primire si sa imi folosesc noile materiale si noua sursa de inspiratie.

Pentru inceput, am aliniat passepartout-ul cu care a venit tabloul si i-am desenat conturul pe foaia de carton pe care urma sa o pictez si sa o expun. Asta ca sa stiu pana unde trebuie sa merg cu coloratul.

Ca dungile mele sa se alinieze bine de-a latul tabloului, am masurat intai inaltimea chenarului cu care m-am ales, apoi i-am gasit mijlocul. Mi-am spus ca dungi de vreo 4 cm latime ar arata bine, asa ca am masurat 2 cm in susul si in josul punctului de mijloc.

De aici incolo m-am jucat si am experimentat. Am marcat locul celorlalte dungi si am decis daca imi place unde cad. S-a intamplat ca totul a mers ca pe roate si ca dungile mele s-au aliniat de minune – cu doua dungi negre, desi o idee mai inguste, la marginea de sus si de jos a tabloului. Dar daca nu as fi avut norocul asta, as fi schimbat latimea dungilor, pana cand ar fi aratat bine in chenar.

Apoi mi-am pregatit materialele. Nu prea multe, pentru ca asta e ideea.

Pentru inceput, am folosit banda de vopsit ca sa acopar marginile dungilor care urmau sa ramana albe. Am adaugat un pic de banda de jur imprejurul chenarului, la vreo cativa centimetri distata de el, pentru ca voiam ca, privite dintr-o parte, dungile sa nu se termine brusc pe sub rama. Si, bineinteles, ca sa arate ordonat din toate unghiurile.

Dupa care am folosit buretele si vopseaua ca sa colorez partile neacoperite.

Dupa vreo jumatate de ora de asteptat, am trecut la partea mea preferata – indepartarea bandei de vopsit. Trebuie sa spun ca, in cateva randuri, am luat cu ea si cateva bucati de carton. Dar am avut norocul ca accidentele astea sa se intampla pe acolo pe unde urma sa le acopar oricum cu frunze. Daca s-au intamplat prin locuri mai expuse, le-am reparat cum am putut – cu un pic de lipici, un pic de cobarare a standardelor si asa mai departe.

Si rezultatul e aproape perfect!

Marginile aveau ceva imperfectiuni prin cateva locuri, dar am rezolvat problema cu o pensula si un pic de vopsea. Fiindca nu am nimic impotriva muncii de detaliu.

Si am sfarsit cu un carton in dulgi albe si negre, numai bun drept fundal pentru o crenguta aurie. Bineinteles, am sters urmele creionului pe acolo pe unde nu le acoperisem cu vopsea.

Acum urmeaza o misterioasa lipsa de ilustrare a etapelor de mai departe cu poze. Nu stiu ce s-a intamplat, findca am tendinta sa trag in chip tot ce misca. Dar am poze doar cu rezultatul final – desi iti poti inchipui usor ce a urmat. Potrivit crenguta aurie din ochi pe mijlocul cartonului, masurat ca sa ma asigur ca fac bine ce fac, lipit crenguta cu pistolul de lipit, ars degetele.

De-abia am mai avut rabdare sa o strecor din nou sub sticla. Dupa care a urmat etapa numarul doi. Pus toate piesele impreuna, restabilit integritate tablou.

Ceea ce nu a fost tocmai usor fiindca, daca iti amintesti, facusem o serioasa munca de demolare cand am dezmembrat tabloul initial. Prin urmare, am ales sa improvizez. Pentru inceput, am reintrodus passepartout-ul in rama cu sticla. Passepartout-ul venise cu un burete lipit pe spate, care  sa dea imaginii centrale un pic de adancime. Buretele asta se rupsese in cateva locuri, asa ca a trebuit sa il pescuiesc bucatica cu bucatica de pe unde a ramas si sa il reasez pe spatele passepartout-ului.

Cu alte cuvinte, ce vezi la dreapta, a trebuit transportat si lipit la stanga. Nici o problema.

Dupa passepartout, a urmat cartonul cu opera mea. Daca urmezi si tu acelasi proces, s-ar putea sa descoperi ca e necesar sa lipesti cartonul de burete. (In ce ma priveste, in functie de proiect, cateodata o fac, cateodata nu.) In cazul asta, e poate bine sa aplici lipiciul cald de-a lungul intregului perimetru al buretelui. Daca nu o faci, cartonul din spate s-ar putea sa se lase si sa creeze umbre asimetrice de-a lungul ramei.

Desi tabloul initial avea inca un strat de materiale – un carton protectiv pe spate – eu nu am folosit nici unul. Fiindca tabloul nu urma sa fie supus nici unui soc or transport de colo-colo, ci agatat pe perete, mi-am scutit si eforturile si materialele.

Ca toate sa stea la locul lor, am folosit pe spatele tabloului banda de lipit, pe care am intins-o de-a lungul intregului carton si intregii rame. Nu am folosit capsatorul, de teama sa nu sparg cumva sticla.

Tot ce am mai avut de facut a fost sa repozitionez agatatoarea din spate. Tabloul fusese unul orizontal, iar noua mea opera era verticala, prin urmare agatatoarea nu era fixata acolo unde aveam nevoie de ea. I-am desfacut usurel suruburile si am asezat-o pe latura scurta a tabloului.

Am ales sa asez crenguta oblic, pentru ca era oricum indeajuns de militaroasa. Apoi am repetat tot procesul de mai sus cu un alt carton si alta crenguta, fiindca aveam nevoie de doua tablouri.

Si iata-le aici, presupun terminate intr-o zi intunecata, din moment ce lampile mele ard fara rusine.

Poate ai observat ca dungile de sus si de jos sunt o idee mai subtiri decat celelalte, dar nu se observa daca nu stii unde sa cauti. Privite dintr-o parte ori analizate de sus sau de jos, dungile continua fara sa se opreasca neelegant acolo unde incepe passepartout-ul. Asta pentru ca, daca iti amintesti, am dat cu pensula o idee mai departe de marginea chenarului.

Ce imi place la noul meu decor de perete e faptul ca are un pic de textura si relief. E nu numai o reprezentare in doua dimensiuni a unui obiect, ci e obiectul in carne si oase.

E drept ca iarasi am ratat elementul salbatic, dar am castigat timp cu crenguta mea perfect cosmetizata. Adevarul e insa ca imi place simetria, care ma relaxeaza. Daca o crenguta se apleaca la dreapta, a doua e musai sa se aplece la stanga pentru linistea mea interioara.

Si in sfarsit am dungile la care am visat. Intre timp, am decis sa agat tablourile in fata mesei mele de lucru si sa ma ocup mai tarziu cu dormitorul pentru oaspeti, pentru care cumparasem initial ramele. Cu noua vopsea gri de perete (despre care am sa vorbesc intr-una din zile si care, crede-ma, arata absolut spactaculos in realitate), tablourile isi gasesc de minune locul in camera. Parca sunt facute pentru locul asta.

Acum imi ramane doar sa rezolv problema peretilor din dormitor. Intre timp, ma bucur de dungile la care am visat de vreo cativa ani si imi spal ochii cu alb si negru de cate ori intru in camera.