Stiu ca exclamatii de genul asta trebuie sa fi fost deja facute prin alte parti acum vreo doua luni. Dar prin partile astea, unde sa sarbatoresti ziua de Pasti cu o furtuna de zapada nu e nimic neobisnuit, plantatul serios a inceput doar acum vreo saptamana sau doua. Din fericire, mi-am mai pastrat inca entuziasmul pentru gradinarit, desi e foarte usor sa ti-l pierzi pe drumul dinspre martie inspre iunie, cand totul e paralizat in asteptare.

Cel putin in gradina asta…

Povestea gradinii mele de anul acesta incepe cu povestea anului trecut. E o poveste de dragoste si razbunare, de asteptari si dezamagiri, un fel de soap opera cu iz de horticultura…

Ca de obicei, anul trecut, cand am avut norocul rar al unei primaveri precoce (pe undeva prin februarie), am celebrat cu entuziasm si infrigurare frunzele proaspete ale primilor crini de toamna din jurul casei. Ieseam in fiecare dimineata pentru un tur al gradinii, ca sa imi vad crinii. Primavara parea ca venise ca sa stea, asa ca primul entuziasm de gradinar, cel mai eficient, putea fi pus la treaba cu folos. Aveam in sfarsit destule plante in gradina, iar pamantul nu mai trebuia scos si inlocuit, ca in alti ani.

Pe scurt, dupa ani intregi de munca de ocnas, anul acesta era primul in care tot ce aveam de facut era sa plantez si sa ma bucur de rezultat.

Pana intr-o dimineata.

Iesisem din nou sa vad cat crescusera crinii peste noapte (cresteau de la o zi la alta!), cand mi s-au taiat picioarele. Jumatate din crinii mei de toamna fusesera mancati fara mila – si am stiut imediat ca trecusera pe-aici caprioarele.

Cred ca e de prisos sa iti mai spun prin ce ruperi si sfasieri de inima am trecut. Toata frumusetea proaspata a gradinii mele se transformase intr-un camp cu resturi de ospat. Daca sunt sigura de un lucru e ca de atunci nu mai pot sa ma uit la filmul cu Bambi fara sa stramb din nas.

Prin cartierul asta, e drept, caprioarele se plimba ca pe bulevard, deci ar fi trebuit poate sa am o sclipire de premonitie. Uite doar doua aici, in fata casei unui vecin, desi de obicei le vad plimbandu-se in grupuri mai mari. Scuza-mi calitatea pozei, dar am facut-o in graba.

(Caprioarele sunt atat de obisnuite sa se plimbe prin cartier fara nici o frica, incat dupa ce au stat si s-au uita la mine ca la fotograf, mi-au intors spatele si si-au continuat ospatul…)

Se intampla in destule dimineti sa gasesc urme de copite in pamant, dar crinii nu fusesera atinsi pana acum. Mai mult, credeam ca sunt imuni la caprioare.

Nu erau.

Ia in considerare faptul ca crinii mei de toamna sunt piesa centrala din gradina mea. Totul e construit in jurul lor. Daca ii iei din ecuatie, gradina se pierde in plictiseala si anonimat.

Ceva s-a intamplat insa dupa ce au fost mancati. Crinii, fie ei cu frunze patrate, au crescut intr-adevar. Dar de la o vreme au inceput sa se usuce, ca prin miezul verii sa arate de parca ar fi fost gata de toamna.

N-am mai inteles nimic. Mi-am spus intr-un sfarsit ca poate nu le place conflictul. Si in inima mea era destul conflict, fiindca hotarasem ca nu mai imi plac caprioarele.

In final, toata povestea asta mi-a dezumflat entuziasmul. Si ce face un gradinar fara entuziasm? Incepe sa isi ignore gradina. Nu cred ca am luat furtunul cu apa in mana de mai mult de doua ori toata vara trecuta. Imi intorceam ochii de cate ori treceam pe langa crini. Pana la sfarsitul verii, uitasem deja adresa magazinului cu flori si produse de gradina.

Apoi a venit iarna si toata povestea gradinii a trecut in fundal. Si sub mormane de zapada. Dupe ce mormanele au trecut, am avut in sfarsit sansa unui nou inceput. Crinii au inceput sa creasca, noi si proaspeti, iar entuziasmul meu de gradinar se regenerase. Dar se intamplase ceva cu celelalte straturi de flori. Narcisele se imputinasera, iar azaleea, care anul trecut a explodat intr-o mare de roz, a facut exact trei flori.

O mai tii minte?

Pastreaza trei flori si imagineaza-ti-le pe celelalte disparute.

Am stat si am adunat unu cu unu si am ajuns la concluzia ca lipsa de entuziasm a florilor mele de anul acesta e un fel de karma pentru lipsa mea de entuziasm gradinaresc de anul trecut. Cu alte cuvinte, e posibil ca plantele astea, care inca nu m-au dezamagit niciodata, sa fi fost atat de slabite de lipsa mea de atentie de anul trecut incat n-au mai gasit nici un pic de energie pentru flori.

Mea culpa.

Din fericire, natura e rezistenta la socuri. Si cum sunt si eu parte din natura, si eu la fel. Asa ca anul acesta mi-am spus ca mi-am petrecut destul timp in regret si ca ar fi cazul sa o iau de la inceput. In momentul in care imi spuneam asta, caprioarele trecusera deja pe-aici pentru o gustare-doua, dar ravagiile nu au fost atat de mari ca anul trecut.

Asa ca am trecut la treaba. Am curatat mai intai spatele gradinii, unde ne petrecem mult timp si unde nu aveam nimic de plantat, ci doar de ingrijit. Apoi am trecut in coltul gradinii care e cel mai putin vizibil, dar in care eforturile care mi se cereau nu erau atat de mari.

Aici am adaugat un strat nou de pamant, ceea ce face totul sa arate nou si curat. De data asta am ales un pamant bun pentru gradina de legume, pentru ca florile mele aveau nevoie de tot ajutorul posibil. Si daca nu imi place sa imi rup spatele cu saci de pamant, sunt topita dupa straturile noi cu care sfarsesc dupa ce il imprastii printre flori.

Jur ca am vazut crinii de mai sus crescand pentru vreo doua luni cu radacinile in aer. Ploaia cade in coltul asta ceva mai tare decat in restul gradinii (are ceva de-a face cu streasina casei), iar pamantul incepe sa alunece de la o vreme. Stiam ca nimic nu poate omori crinii – nici macar caprioarele! – dar nici eu nu am fost pregatita pentru ce am descoperit. Am avut senzatia ciudata ca reusisera sa se ingroape singuri in pamant, fiindca asteptasera prea mult pentru mine.

In ce priveste florile pe care le-am plantat aici, am ales din nou sporul casei. Tot roz. Intr-unul din ani, au crescut atat de frumos incat incepusem sa-mi petrec ceva cam mult timp stand la colt si privindu-le:)

De atunci incerc sa recreez peisajul, asa ca le-am adus din nou in ecuatie.

Mai tarziu, candva, am de gand sa divizez din nou crinii din coltul asta. Au crescut atat de mari incat au umplut aproape tot spatiul si nu mai lasa loc de culoare.

Ma gandesc sa reevaluez zonele cu soare si cele cu umbra din gradina si, poate, sa mai fac loc inca vreunui strat sau doua de sporul casei. In afara de plantele perene care reinvie singure in fiecare an, nici o floare nu mi-a facut bucurii mai mari decat sporul casei. Din pacate, nu ii place la soare, o lectie pe care am platit-o scump in unul din anii trecuti.

Dar copacii din jurul casei s-au mai indesit. Poate mai e loc de o incercare. Dar inainte de asta, am de gand sa trec la un strat pe care nu am reusit inca sa-l domesticesc in sapte ani si caruia mi-am promis ca ii vin de hac anul acesta. Pana atunci insa, inca o privire peste stratul cu sporul casei, care, dupa calculele mele, sper ca va fi o mare de roz in vreo luna si jumatate.