Nu stiu daca vine din vreun respect neconstientizat pentru natura sau doar din simplul fapt ca stiu cat de multi ani ii ia unei plante sa creasca, dar imi vine foarte greu sa ma hotarasc sa tai vreun pom sau tufa din curte. Imi trebuie ani intregi de evitari si indecizii, si ma simt vinovata pana in ultimul moment.

Inca si acum incerc sa iau apararea unei tufe din gradina pe care toata lumea o vorbeste de rau, dar pe care nu vreau – NU VREAU! – sa o tai. In schimb, incerc sa o salvez pigulind in jurul ei si aducandu-i drept vecini plante mai frumoase, in speranta ca o vor face sa arate mai bine.

Dar despre asta alta data. Astazi vreau sa iti povestesc despre cele doua tufe crescute de o parte si de alta a aleii de intrare in curte, tufe care ne cazusera in brate odata cu casa si care mi-au dat intotdeauna numai motive de iritare.

Nu sunt mandra sa ti le arat si imi rod unghiile in timp ce public imaginea asta, dar iata-le.

In teorie, ideea era buna. Doua tufe taiate perfect dau un oarecare sentiment de bun-venit oricarei case. Iata aici, de pilda, o poza dintr-o alta primavara, care sugereaza perfect diferenta dintre vis si realitate.

Cu alte cuvinte, problema statea in “taiate perfect.” Tufele astea erau imposibil de taiat frumos, cresteau grotesc peste buza santului si te trimiteau in spital de cate ori voiai sa intri in ele cu fierastraul.

In plus, in timpul iernii, trebuia sa le ocolesc de cate ori curatam zapada, zapada pe care trebuia sa o plimb cu mari opinteli pe langa tufe. Bun venit, dureri de spate!

Asa ca tufele ajunsesera undeva pe la o circumferinta de vreo 4 metri – si nimeni nu mai stia ce traia pe sub ele ori ce monstri vegetali se pregateau sa cucereasca lumea de pe sub tufele astea.

Iat-o pe cea din stanga aleii, de pilda, dupa ce a fost coafata cu grija si cu pretul multor zgarieturi. In miezul unei veri deja mult prea abundente cu exploziile ei vegetale, tufa asta era prea mult. Mult prea mult.

De cealalta parte a aleii, cauza era deja pierduta. Tufa numarul doi se imprastiase fara rusine si incepuse sa nasca alte creaturi vegetale. De la o vreme, in pofida tuturor eforturilor si fierastraielor electrice, incepuse sa castige teren, invincibila si sfidatoare.

Ma chirceam de cate ori o vedeam. Incepusem de la o vreme sa ma rog sa mi se dea pacea sufleteasca necesara ca sa pot cobori in sfarsit in subsolurile sumbre ale crime vegetale. Pe scurt, o voiam disparuta. Fara urma, fara intarziere, fara regrete.

Pentru ca, daca natura are vreo parte urata, e cu siguranta asta.

Dar chiar si dupa am decis sa ma scap de tufe, am lasat decizia sa intarzie pe la nivelul inofensiv al teoriei. Asa ca pasul final a fost facut mai degraba de destin, care, probabil plictisit deja, a hotarat pentru mine. Intr-o zi, aruncandu-mi ochii pe geam sa vad de unde vine o galagie suspecta, am vazut un camion si vreo trei oameni atacand copacul unui vecin.

Am stiut atunci ca daca nu o fac astazi, nu o voi face niciodata. Asa ca i-am invitat pe cei trei ca, dupa ce termina de taiat copacul, sa se dea si la tufele din fata casei – apoi mi-am ascuns ochii.

Cand i-am deschis, am vazut asta…

Era incredibil cat de mare era gramada de crengi venite dintr-o singura tufa.

Incepuse insa sa se faca lumina in zona asta, desi tufele umpleau aproape toata marginea gradinii. Maruntaiele iadului nu tasneau din pamant si incepeam sa intrevad sfarsitul unei drame vizuale care ma haituise pentru atatia ani.

Nu era neaparat un spectacol frumos, dar era de preferat celui de dinainte. In mai putin de doua ore, dupa ce crengile au plecat, am ramas cu asta.

Radacinile fusesera si ele macinate pe cat s-a putut, dar mi-era clar ca sa cresc pe locul fostei tufe altceva decat iarba ar fi fost o provocare. Iar gardina mea imi da destule provocari asa cum e.

Asa ca am curatat din nou, cat am mai putut, resturile de radacini maruntite si buruienile care se incapatanasera sa ramana. Am umplut cativa saci pe care i-am trimis la plimbare. Apoi am varsat cateva pungi de pamant nou peste locul cu pricina.

Si a venit randul ierbii. Aici aveam mai multe optiuni.

Pentru ca era un pic cam tarziu sa plantez iarba in mijlocul arsitei verii si pentru ca iarba era destula, dar nu acolo unde trebuia, sotul meu a pus la cale un transplant. Santul de scurgere a apei se umpluse de verdeata si trebuia oricum curatat. Asa ca parte din iarba pe care o vezi in sant s-a mutat fasii-fasii pe locul fostei tufe.

Dupa epidodul asta (pe care, din pacate, nu l-am imortalizat) am luat o pauza. Era cald, platisem cu destula tortura pacatele de pe vreun un an, asa ca ne-am oprit. Ceea ce n-a fost rau pentru ca, in timp, am avut ocazia sa vedem ce iarba s-a prins si ce iarba a refuzat sa o faca.

Dupa cateva luni, in primavara, am imprastiat inca vreo doi-trei saci de pamant pe locurile goale sau in cele pe unde iarba nu s-a prins, apoi am plantat iarba.

Si dupa cateva saptamani de ploi si soare, parca inadins echilibrate, locul s-a transformat complet:)

E drept ca, de cate ori nu s-a intamplat sa ploua, am stat cu furtunul de apa pe buza santului. Dar am fost rasplatiti imparateste. Mai e drept si ca bolovanii aceia au ramas, direct proportionali cu piatra care mi se luase in sfarsit de pe inima, dar imi face o placere curioasa sa dau cu ochii de ei. Au vibratii rustice:) Desi iarba e greu de taiat in jurul lor.

Si pot sa vad in sfarsit cimentul de pe fundul santului de scurgere, pe unde apa curge mai bine incotro trebuie sa curga.

Nu mai trebuie sa imi feresc ochii de cate ori sosesc acasa. In plus, iarna trecuta, zapada a sfarsit in santul de scurgere, acolo unde inainte se intinsesera tufele.

Si ochii nu mi se mai impiedica de tufe cand mi-i arunc peste drum. (Scuza-mi insuccesele gradinaresti de mai jos, dar poza e facuta vara trecuta, cand ma razbunam pe caprioare lasandu-mi gradina de izbeliste. Despre starea ei de acum, un pic mai tarziu.)

Asa ca, iubitoare de natura cum sunt, am ajuns totusi la concluzia ca fierastraul nu s-a inventat degeaba. Inca nu sunt gata sa il folosesc pentru o alta tufa din gradina, care acum e in curs de cosmetizare, dar l-am pus la treaba cu foarte putin regret la taiat copaceii care se incapataneaza sa creasca peste tot.

Si pentru inca o ultima privire…

Sau doua…