Isprava in gradina – Strat de flori cu craite

Sfarsitul asta de saptamana am reusit in sfarsit sa atac stratul de flori din fata casei, care imi sta ca un ghimpe pe inima vreo sase saptamani pe an. De data asta, ghimpele a fost si mai inversunat, fiindca a plouat in fiecare zi, drept pentru care nu m-am putut apropia de strat nici macar ca sa mai opresc buruienile din crescut. Si iata rezultatul.

Stratul de mai sus l-ai mai intalnit de destule ori deja pe blogul asta – si i-am atins odata povestea in trecere. Dar pozele astea cer ceva explicatii, daca nu scuze…

Partea asta din curte e prima unde vine primavara. Aici apar narcisele, care arata superb pentru vreo doua saptamani. Dupa care florile se usuca si frunzele se duc la culcare, drept pentru care pentru vreo luna si jumatate arata ca mai jos.

Nu pot sa le ating in astea sase saptamani, pentru ca sunt cele in care narcisele isi aduna puterile si se pregatesc pentru anul viitor. Asa ca trebuie sa inghit in sec si sa imi ascund ochii de cate ori trec pe langa ele. In plus, din cauza ploilor, anul asta buruienile au crescut in voie, in timp ce eu imi ascuteam cutitele si numaram saptamanile.

Nici o saptamana din an nu trece mai greu decat cele de la inceputul verii…

Se spune ca exista solutii pentru problema mea – sa cresc in jurul narciselor alte plante care sa le ascunda foliajul. Dar stratul e ingust si nu am loc, iar crinii de toamna, cat sunt de masivi, nu fac nici macar ei o treaba buna. Asa ca asta e tortura mea anuala si m-am resemnat.

Intr-una din zilele trecute, insa, cand am vazut in sfarsit soarele iar pamantul nu mai era ud, m-am hotarat sa le tai. As fi putut sa astept mai mult, pana cand majoritatea frunzelor ar fi ingalbenit, dar rezervele de rabdare mi se epuizasera. In plus, vara se grabeste sa treaca si, daca mai asteptam mult, nu aveam nici o sansa sa mai cresc altceva in stratul meu cu crini si narcise.

Asa ca am decis ca nici o narcisa de anul viitor nu merita atata sacrificiu, oricat e de frumoasa. Si m-am apucat de taiat…

In anii trecuti, as fi curat stratul asta in vreo douazeci de minute. E stratul meu “usor”, locul unde lucrurile se intampla repede si care ma aduce inapoi la gradinarit de cate ori fug, ingrozita de vreo alta tufa-mostru sau pamant cu pietre.

De data asta, insa, am muncit vreo doua ore si mi-am chinuit vertebrele incercand sa scot toate radacinile de buruiana care se intinsesera peste tot. Intr-un sfarsit, stratul s-a transformat intr-unul destul de curat ca sa pot trece la partea mea preferata – pamantul nou. Spre deosebire de alti ani, de data asta am ales unul mai de calitate. Pentru ca unele din florile pe care le-am plantat aici in anii trecuti s-au ofilit misterios.

Imaginea pamantului nou ma pune intotdeauna intr-o dispozitie buna. Asa ca m-am oprit pentru cateva momente ca sa imi spal ochii cu ea. Deja stratul se schimbase indeajuns ca sa ma faca fericita.

Cu toate astea, locurile goale dintre crini parca ma roaga in fiecare an sa plantez ceva. Anul asta, mi-am spus ca acel “ceva” vor fi craite. Cele care isi itesc nasul in poza de mai sus.

Am avut acum cativa ani o alta experienta cu craite, dar se intampla pe cand incercam cu disperare sa peticesc un colt din gradina pe care nimic nu l-ar fi putut face sa arate bine. Si cand am pus, fara sa vreau, vina pe craite.

Dar, pe cand treceam pe langa ele la magazin, mi-au adus aminte de narcisele care cresc primavara in stratul asta, asa ca m-am hotarat sa le incerc din nou. Le-am adus acasa, toate galbene, impreuna cu cateva alte flori experimentale. Flori de piatra (sau portulaca) de un roz inchis, fiindca am nevoie de un pic de contrast si ma plictisisem de petunii.

Intr-un sfarsit, am plantat doar craitele. Florile roz erau frumoase, dar galbenul craitelor, de unul singur, imi odihnea ochii.

Frunzele craitelor m-au facut imediat sa ma gandesc la plantele de tomate. Unele din craite erau deja inflorite, altele erau inca pui mici, dar sper sa mai am destul timp vara asta sa le vad crescand si umpland stratul.

Planul initial fusese sa plantez florile de piatra la marginea stratului, de aceea craitele sunt exilate la mijloc. Deocamdata am sa le las asa cum sunt.

M-au incercat putin regretele gandindu-ma la petunii – niste flori atat de cuminti, fara pretentii, fara crize de isterie, care se intorc incapatanate dupa fiecare ploaie torentiala. Dar poate ca voi pastra florile de piatra pentru stratul asta. Am sa ma hotarasc in urmatoarele zile. No pressure:)

Pana atunci insa, stratul arata curat si ordonat, o placere dupa atata dezmat vegetal. Iar florile craitelor arata de parca nimic nu le-ar putea veni de hac – departe de petalele subtiri ale petuniilor sau cele ale florilor de sporul casei, care arata tare nenorocite dupa fiecare ploaie.

Tot ce mai imi ramane de facut e sa ud craitele si sa le astept sa creasca. Nu pot sa spun ca nu sunt curioasa ce se va intampla cu ele in urmatoarele doua luni. Daca trec examenul, s-ar putea sa devina de-ale casei. Deocamdata imi bucura ochii mai mult decat m-am asteptat.