Poate mai tii minte ca, acum vreo doi ani, ma plangeam de buruienile care cresteau pe langa fundatie, in spatele casei. Dupa ce m-am plans pentru cativa ani – fiindca timp pentru mai mult nu am avut – am atacat locul acela cu determinare, l-am curatat de buruieni si am adus acolo iarba noua. Iata-l aici inainte si dupa.

Am fost foarte fericita cu rezultatul asta pentru vreo trei ani. Dupa care am simit ca ma lovesc din nou de trei probleme.

Problema #1. Buruienile incepusera sa creasca din nou si iarba crestea cand mai bine, cand mai rau.

E drept ca buruienile nu erau atat de agresive si ca cinci minute de plivit odata la cateva saptamani ar fi rezolvat problema. Dar mai era problema #2.

Problema #2. Locul acesta arata inca mai bine decat inainte, dar nu pot sa spun ca ma tragea ata sa imi petrec timpul aici. Ochii nu mi se opreau pe nimic – nu tu culoare, nu tu relief, nu tu variatie in textura. Nimic in poza de mai sus care sa imi inveseleasca inima. Doar un mamut din plastic, cu furtunul de rigoare, aparut urat si intunecat in mijlocul ierbii.

Drept urmare, imi petreceam tot timpul batand aleea din fata casei si spalandu-mi ochii cu spledorile de pe acolo – dar mi-e teama ca vecinii mei incepusera sa isi puna intrebari. Pe scurt, voiam sa am un spatiu al meu in spatele casei, marginit din trei parti de flori. Iar locul acesta era una dintre parti.

Dar mai era ceva.

Problema #3. Dupa cum probabil oricine gradinar stie deja, sa aranjezi o gradina frumoasa presupune incercari si erori. In cazul meu, un numar impresionant de erori.

Nu vorbesc despre faptul ca plantele imi mor in timpul iernilor noastre (din ce in ce mai) polare si ca trebuie de multe ori sa o iau de la inceput, ci despre acela ca, uneori, plasamentul noilor mele plante nu e tocmai inspirat. Plantez cateodata cate o tufa intr-un loc bine ales, numai ca sa descopar peste cateva zile una care mi-ar placea mai mult sau, peste cativa ani, ca e luata cu asalt de vecinii vegetali.

Exemplu:

Cum nu imi vine sa arunc tufele astea care imi sunt totusi dragi, am nevoie de un loc unde sa imi trimit toate experimentele nereusite, fara sa cad in pacatul crimei vegetale.

Spatiul din spatele casei ar fi fost locul unde nu numai ca puteam sa aduc toate specimenele pe care le aveam la inima chiar daca ma calcau pe bataturi, dar unde puteam sa fac si alte experimente cu bulbi, flori anuale si tufe pe care as fi putut mai tarziu sa le transplantez.

Un fel de spital pentru plante care au supravietuit, dar fara fratii lor din aceeasi specie. Plante care par acum singure si nelalocul lor in fata casei. Plante care aproape au supravietuit si pe care vreau sa le readuc la viata departe de ochiul public. Ori plante pe care vreau sa le pastrez aici in primul an, acela in care nu infloresc, si pe care sa le mut in locuri mai accesibile aceluiasi ochi doar atunci cand decid ca sunt gata sa dea in floare.

Zis si facut. Singurul meu impediment era ca mi-era greu sa atac cu harletul frumusete de iarba. Mai ales ca iarba face parte din departamentul sotului meu care munceste mult ca sa o pastreze imaculata.

Dar dupa ce am obtinut aprobarea sotului in cauza, m-am apucat de treaba. Bineinteles, am stiut ca, inainte de a fi mai bine, va fi mai rau. Ca sa incepem cu lucrurile importante, avem un locatar nou in gradina, o broscuta care vrea sa se sinucida. Am botezat-o Harrison. De cate ori atac vreo bucata de pamant cu harletul, descopar ca Harrison se ascunde la vreo 5 cm de harletul meu. De data asta, Harrison a sarit pe rama geamului de la subsol, de unde m-a privit muncind pentru vreo doua sau trei ore.

Fa cunostinta cu Harrison, maestru in camuflaj…

Revenind la stratul de pamant, procesul nu e nevoie sa mai fie explicat. Am inceput sa indepartez iarba cu harletul si sa o adun intr-o galeata. Galeata care s-a transformat intr-o jumatate de remorca.

Am ales o margine dreapta din trei motive. Primul, urma sa ii adaug o bordura din plastic, iar bordura aceea e extrem de greu de manuit cu doar doua maini, asa ca unduirile de strat ar fi fost un calvar. Al doilea, ca sa salvez cat mai multa iarba. Al treilea, ca sa fac viata sotului meu mai usoara cand taie iarba.

Am salvat cat am putut din pamantul foarte fertil de pe radacinile ierbii, dar pamantul de langa casa era uscat si nisipos. Asa ca m-am scapat si de el. A sfarsit in aceeasi galeata. Inlocuit cu pamant nou.

Apoi am scos la bataie bordura de plastic care asteptase cuminte in garaj pentru vreo cativa ani. Ceea ce se vede.

Mi-e intotdeauna teama de etapa asta. Ca sa instalez bordura, am nevoie sa sap un sant lung, cu margini drepte, sa aliniez tot monstrul asta in sant, sa il tin drept si sa ii acopar partea de jos cu pamant. Daca as avea patru maini, ar fi un joc de copil. Dar nu am.

Si totusi. Am retezat marginea stratului cat de drept am putut si mi-am folosit mainile pe care le am cat mai eficient cu putinta. Am reusit si o curba spectaculoasa la marginea stratului, dupa ce am folosit tot ce am gasit mai ascutit ca sa tai exact atata bordura cat imi trebuie.

Si stratul meu nou, cu bordura si pamant nou…Te asigur, arata de zece ori mai bine in realitate. Drept, curat, ordonat. Iar geamul acela care imi zgandare retina va fi acoperit cu plante. Si marginea de metal, cu inca un pic de pamant.

Planurile mele pentru stratul acesta sunt doar partial finalizate. Urmeaza o serie de tufe transplantate, de bulbi care mai asteapta inca sa fie plantati si de flori anuale care sper ca vor ajunge in sfarsit la (irezistibila) reducere peste cateva zile. Nu e tarziu deloc pentru nici una din ele, pentru ca am avut o primavara extrem de tarzie si, desi calendarul spune iunie, in realitate e inca mai. 🙁

Pana atunci insa, am aranjat acolo containerele mele cu plante noi, proaspat cumparate la o incredibila reducere si care asteapta sa ajunga in pamant. Probabil nu aici. Dar ca sa iti faci o idee despre ceea ce visez in coltul asta…

Ma topesc dupa bordura aceea curbata. E prima data cand imi reuseste si cand nu m-am simtit nevoita sa o construiesc din zece bucati.

Si iata aici diferenta intre ce a fost si ce e acum, chiar daca plantele de mai jos sunt doar temporare. In plus, nu mai trebuie sa privesc in ochi fundatia casei de cate ori trec pe aici.

De la un colt plicticos si deprimant, la unul care se anunta plin de texturi, nuante si etaje:) Dar despre asta, mai spre mijlocul verii…