Acum vreo cativa ani am cumparat de la un magazin de vechituri un scaun trist si nenorocit, care vazuse zile mai bune. Il luasem pe mai nimic, il curatasem bine si ii dadusem o fata noua, desi nu mai putin trista, cu un pic de vopsea si un material pe care se intampla sa il am la indemana. Amandoua maro.

Din pacate, epidemia asta de maro era deprimanta si nu ajuta deloc spatiul din jur sa arate mai putin plictisit. In plus, tot procesul de retapitare a cazut in uitare, fiindca nu mi-a trecut prin cap sa fac poze.

Dar macar am tras in chip produsul initial si cel final.

Sau sa numim obiectul din a doua poza produsul intermediar. Pentru ca acum cateva saptamani, incercand sa pun la punct camera de oaspeti si avand nevoie de un scaun cu un pic de personalitate, am pus din nou ochii pe piesa asta trista de decor.

De data asta insa am hotarat ca, daca ii dau o fata noua, sa nu o las sa se piarda in fundal. Si cu intelepciunea anilor mai de pe urma, am tras totul in chip pentru ca mai nou imortalizez tot ce misca.

Pentru inceput, am dezmembrat scaunul. Am avut nevoie sa desfac numai patru suruburi.

Rama urma sa o vopsesc, iar perna sa o acopar cu un alt material.

In ce priveste rama, teoria spune ca ar fi trebuit sa incep dand lemnul scaunului cu smirghel, fie ca sa indepartez in intregime vopseaua veche, fie mai usor, ca sa ajut doar vopseaua noua sa adere mai bine.

Dar asta e teoria. Iar practica ma omoara. Daca e ceva ce detest e smirghelul. Asa ca m-am rezumat la curatat bine scaunul cu o carpa umeda, dupa care am asteptat sa se usuce.

Unul din lucrurile asupra carora am chibzuit ceva vreme a fost vopseaua pe care urma sa o folosesc. In anii din urma, o metamorfoza serioasa a avut loc in ce priveste preferintele mele pentru vopsea. Nu mai departe de anul trecut, abia asteptam sa vina primavara ca sa imi scot la bataie spray-ul de vopsit. Intre timp, ideea mirosurilor si fumurilor cu care venea la pachet a inceput sa ma irite.

E drept ca, de cate ori lucram cu spray de vopsit, imi luam indelungi precautii care mergeau de la masca si ochelari de protectie pana la a-mi tine respiratia, asa incat terminam aproape fiecare proiect pe jumatate ametita. Dar nici asta nu mai imi pare de ajuns. La urma urmei, aduc obiectele vopsite in casa, le ating si le respir inca vopseaua mult dupa ce s-au uscat.

Asa ca mi-am propus sa fac un experiment cu vopsea non-toxica. Unde am gasit o astfel de vopsea? La magazinul de hobby.

Iar daca am citit pe eticheta ca vopseaua e buna pentru lemn si ca rezista la intemperii, de ce n-ar fi buna si pentru scaunul meu?

N-am stat mult pe ganduri. Nu numai ca vopseaua nu mirosea, ca era usor de aplicat cu un burete de vopsit, ca se putea spala cat timp nu era inca uscata si ca acoperea de minune lemnul, dar imi deschidea usa unei posibilitati la care nu ma gandisem pana atunci: aceea de a putea vopsi obiecte de decor si in timpul iernii.

Zis si facut! Am avut nevoie numai de doua straturi, dar daca as fi avut mai multa rabdare si as fi aplicat cu mai multa grija vopseaua, cred ca m-as fi descurcat la fel de bine si numai cu un strat. Iar rezultatul a fost excelent.

Iata aici speteaza scaunului dupa unul si dupa doua straturi de vopsea.

Incepeam deja sa intuiesc ca scaunul va iesi din anonimat cu fata asta noua. Mai trebuia sa aleg un material pe care mi-l doream cu modele. Fiindca scaunul acesta urma sa sfarseasca in dormitorul pentru oaspeti, pregatit tot in alb si gri solid, aveam nevoie de un pic de interes vizual.

Si ce ofera mai mult interes vizual decat un material cu model zebra?

Materialul asta mai avea doua avantaje. In primul rand era un soi de blanita, care ar mai fi dat si un plus de textura decorului. In al doilea rand, intotdeauna imi place ca una din culorile materialului pe care il folosesc pentru retapitat sa fie cea a scheletului de scaun. In cazul nostru, negru.

Drept pentru care m-am pus pe treaba. Am decis sa nu ma mai complic cu indepartatul materialului vechi. Scaunul fusese foarte putin folosit, iar materialul in buna stare, desi ingrozitor de neutru. In plus, daca as fi indepartat materialul bej, ar fi trebuit sa ma lupt din nou cu buretele si captuseala de sub el, pe care, din cate tin minte, o prinsesem cu aceleasi capse.

Asa ca am intins materialul cu fata in jos, fara sa il tai inca, si am asezat baza scaunului peste el. Apoi mi-am scos capsatorul la lumina. Imi dorisem de ceva vreme sa il pun la treaba.

Am inceput sa capsez materialul in partea din fata a bazei, exact pe mijloc.

Apoi am trecut la partea opusa, unde am aplicat o capsa dupa ce am intins bine materialul. Ideea e ca mai intai sa capsezi materialul in cele patru puncte cardinale, pentru ca materialul sa fie intins bine, uniform si simetric, si doar apoi sa te ocupi cu colturile si detaliile. Cand am ajuns in sfarsit pe la colturi, am incercat sa impachetez materialul cat am putut de ordonat inainte de a aplica o capsa.

Ceea ce in cazul meu nu a fost greu, fiindca materialul era o idee elastic, deci nu m-am ales cu nici o cuta.

Nu am nici o teorie legata de cum am taiat marginile de prisos ale materialului dupa ce toata blanita a fost capsata de jur imprejur. Am taiat doar ce mi s-a parut ca e in plus. In cazul meu, blanita a lasat o multime de puf in urma, dar nimic din ce un aspirator nu poate rezolva in doua minute.

Iar atunci cand materialul nu s-a intins bine si am descoperit ca am gresit pe undeva, am folosit un decapsator ca sa scot capsele si sa o iau de la inceput.

Pentru ca blanita sa nu se destrame si ca sa nu mai lase puf in urma, am facut un fel de “tiv” folosind doar capse. In plus, asta a facut ca rezultatul final sa arate ceva mai ordonat.

Stiam inca de data trecuta ca aveam nevoie sa las lemnul expus acolo unde urma sa pun la loc suruburile. Dar cu tot puful din jur, mi-am dat seama ca asta nu era o idee buna cand vine vorba de blanita, mai ales ca era elastica si nu stiam cum s-ar fi comportat daca incepeam sa o ciopartesc.

Asa ca am acoperit colturile in intregime cu blanita. Cel putin rezultatul a fost curat.

As fi putut sa acopar spatele bazei cu un alt material, ca sa ascund toata lucratura asta. Dar conform principiului “bine de ajuns”, multumita caruia reusescc sa termin multe proiecte pe care altcumva nu le-as termina, nu am facut-o. De altfel scaunul meu nici macar nu avusese vreodata vreun astfel de material pe dos, asa ca se pare ca si profesionistii aplica acelasi principiu.

Si iata baza scaunului terminata. Ii mai ramane doar sa se reconecteze cu scheletul nou-vopsit.

Am avut dreptate ca voi avea probleme la reinsurubat baza. Asa ca am apelat la mesterul de serviciu, sotul meu, care, cu multe eforturi si sfortari, a folosit o surubelnita, suruburi noi si cateva zeci de kilograme de muschi ca sa strecoare suruburile prin material.

Si gata! Scaunul meu va sta in fata biroului din camera de oaspeti. E absolut adorabil. Din scaunul acela care nu imi spunea nimic, s-a transformat in unul care striga ca are ceva de spus de cum intri in camera.

Iata din nou de unde am pornit si unde am ajuns. Nu e rau deloc. Adevarul e ca mi-am dorit intotdeauna un scaun cu un model zebra, dar nu am avut niciodata unde sa il folosesc.

Si timpul i-a venit:)

Arata atat de proaspat si de curat incat nu ma pot satura sa il masor din ochi de cate ori trec pe langa el.

Deocamdata scaunul se plimba prin toate camerele, dupa cum am nevoie de el. Dar in curand dormitorul pentru oaspeti va fi gata si il vei vedea in mediul sau natural si definitiv. Pana atunci, inca o privire:)