Povestea gradinii mele ai mai intalnit-o de destule ori pe blogul asta, dar in fiecare an simt nevoia sa revin la ea, si daca numai ca sa imi aduc aminte de unde am pornit.

Pe scurt, casa asta a ajuns la noi inconjurata de prezumtive straturi de flori peste care se revarsau balarii si tufe greu de identificat. Odata balariile si tufele scoase cu pretul catorva zile de chin si gafaieli, a urmat surpriza numarul unu si proiectul numarul doi. Am descoperit ca straturile erau pline de pietre acoperite cu pamant.

In care, bineinteles, nimic altceva decat balarii nu voia sa creasca.

Au urmat cativa ani in care am curatat straturile unul cate unul si in care aproape ca mi-am dislocat incheieturile trecand tot pamantul prin sita. De plantat ceva – orice – nici nu se putea vorbi. Pe cand vecinii nostri isi udau margaretele si isi miroseau bujorii, eu imi extrageam toata satisfactia mea de gradinar epuizat din constiinta secreta a faptului ca pamantul din jurul casei nu mai era macar o sursa de surprize geologice.

Nu am sa patez pagina asta de blog cu prea multea amintiri urate. Iata aici numai cateva imagini cu gropi pe care a trebuit mai tarziu sa le umplu cu pamant nou, pentru ca pietrele trebuie inlocuite si ele cu ceva.

Ca sa-ti dea o idee.

Dar inainte de a-ti arata unde am ajuns cu ea anul asta, am sa iti spun cam cum arata gradina pe care mi-o doresc. I-am adunat toate virtutile intr-o lista pe care am botezat-o “Cele 10 porunci ale gradinaritului”, varianta Aurora. Deci.

Sa arate bine in toate anotimpurile (inclusiv iarna). Asta e important, pentru ca, oricat incerc sa o fac sa arate bine in timpul verii, de indata ce vine toamna, gradina ma arunca in depresie.

Daca plantele fac flori, sa faca de-a lungul intregului sezon. Si cand spun “sezon” ma refer la tot ce nu e iarna. Am invatat de la narcisele mele (care arata splendid pentru trei saptamani si apoi ma lasa cu valuri de frunze crescute in dezordine) ca o gradina care infloreste o luna din douasprezece nu are nici un farmec. Cu exceptia lunii cu pricina.

Plantele de umbra sa stea la umbra, plantele de soare sa stea in soare. Ca gradinar incepator, am invatat lectia anul trecut. Florile mele de sporul casei pe care le-am plantat la umbra au crescut singure si au umplut tot stratul fara mare aport din partea mea, pe cand cele plantate la soare m-au trimis in disperare. De atunci, citesc etichetele plantelor cu atentie.

Cum am straturi de umplut pe toate partile casei, treaba asta e un pic cam complicata, mai ales daca vreau sa o combin cu Porunca #9.

Majoritatea plantelor sa fie perene. O gradina in care cresc numai plante anuale e un fel ceva mai sofisticat de a-ti arunca banii pe garla. Asta, bineinteles, daca nu ai rabdare si apetit sa iti cresti florile din seminte, ceea ce nu se intampla in institutia asta.

In plus, vreau sa apuc sa ma bucur de gradina de indata ce trece iarna. Daca iau totul de la zero in fiecare an, in iunie sunt deja epuizata – si gradina nici macar nu e gata. In plus, nimic nu e mai frumos decat sa iti vezi plantele aparand singure din pamant si facandu-si singure treaba, apoi sa descoperi inca un tufis inflorit din proprie initiativa, cand deschizi ochii dimineata.

Sa fie ordonata. Aici as putea sa scriu o intreaga teorie (sunt buna la teorie:) pe care, de altfel, ma pregatesc deja sa o dezvolt pe larg intr-un alt articol. Pe scurt, am nevoie sa imi aranjez plantele a) in trepte si b) in grupuri.

Ideea e urmatoarea. Trebuie sa creez trei randuri de plante in fiecare strat. In spate, arbusti mai mari, in fata lor arbusti sau flori de marime mijlocie, in fata lor plante mai mici.

Dar pentru ca plantele sa nu arate ca niste elevi aliniati la ora de educatie fizica, trebuie sa le dezordonez putin. Asa ca am nevoie ca in fiecare rand sa creez grupuri de plante care introduc diferente de inaltime ori culoare. De cate ori ajung cu procesul de planificare aici, toata treaba incepe sa semene a matematica.

Proiectul nu ar fi unul greu daca nu ar trebui sa il combin cu Porunca #10. E greu sa vizualizezi cum arata gradina cu diferite combinatii de flori, tufe si arbusti, daca astepti reducerile la plante, iar reducerile vin cand vor ele.

Sa aiba grupuri compacte de plante si culori. Florile sunt ca si microbistii. E foarte posibil sa fie frumosi de unii singuri, dar efectul il obtii doar cand ii imbraci pe toti cei din stadion in aceeasi culoare.

Imi place ca plantele mele sa stea in grupuri care au acelasi element cromatic – fie ca e vorba de flori, ori de foliaj. Si sa creasca in asa fel incat sa umple spatiile dintre ele. Cred ca cer un pic prea mult, dar cateodata imi reuseste:)

Sa aiba contrast de foliaj. Ar fi fost poate mai potrivit sa fac din asta porunca numarul unu. Sunt absolut convinsa ca asta e secretul unei gradini cu impact vizual. Ochiul se pierde usor intr-o mare de verde, dar daca verdele e aranjat in grupuri contrastante de nuante, gradina primeste contur si sens.

Sa aiba macar un minimum de culoare. Chiar daca imi plac si gradinile a caror paleta cromatica se reduce la verde, am nevoie de un pic de culoare care sa imi ridice inima. Nu mult, pentru ca nu ma omor dupa gradinile-curcubeu. Imi plac gradinile asa cum imi place interiorul casei – concentrate pe doar cateva culori si fara sa ma copleseasca cu zece culori din zece colturi.

Sa fie coeziva. Una din greselile gradinarului incepator e sa construiasca fiecare strat individual, fara sa il faca parte din intreg. Asa ca incerc din rasputeri sa leg intre ele straturile din jurul casei. Singura modalitate pe care am gasit-o deocamdata e sa continui cate o culoare sau cu cate un tip de planta de la un strat la altul.

Sa nu ma trimita in faliment. Ceea ce e foarte usor pentru ca, cu exceptia cazului in care le cresti din seminte, ai nevoie sa iti vinzi un rinichi ca sa iti poti umple cateva straturi cu plante. Asa ca joc de obicei jocul asteptarii si imi cumpar plantele mai tarziu in sezon. Ceea ce explica de ce in sfanta luna august mai alerg inca dupa arbusti.

Ar mai fi destule corolare la poruncile de mai sus – sa nu ia mult efort sa o ingrijesc, sa nu aiba nevoie de un geniu ca sa supravietuiasca (si nici un geniu nu locuieste in casa asta), sa creasca bine in pamantul meu (am cumparat odata doua hortensii care refuzau sa se adapteze, iar muscatele mi-au trecut pe lumea celalata dupa ce am schimbat pamantul de sub ele)…

Dar am un blog intreg sa le dezvolt pe indelete cu alte ocazii. Deocamdata sa vedem cu ce m-am ales dupa toata teoria asta. Mai exact, cum am esuat pe aproape toate planurile. 🙁

Stratul din fata casei. Pietre scoase, pamant inlocuit, crini divizati si adusi aici. Petuniile – asteptat reducerile si cumparate la sfert de pret. Mi-am facut probleme pentru ele, dar au inceput sa explodeze de-a dreptul dupa vreo luna. Cel putin pe acolo pe unde radacinile copacului nu le stau in drum.

Iar radacinile astea sunt peste tot… Au luat locul pietrelor. Mai dau petuniilor din stanga inca vreo doua saptamani. Dar adevarul e ca imi place sa dau cu ochii de marea asta de flori de cate ori ajung acasa.

Am incercat aici sa aplic Porunca #5 (cea cu treptele), dar am cam esuat. Totul se reduce la ce gasesc la pret scazut. Am cumparat merisorii din spate pentru ca mai am niste merisori in gradina, care o duc extrem de bine, si pentru ca am nevoie sa mi se opreasca ochii pe ceva verde si iarna. Nu vor creste foarte mult, dar poate ca anul viitor am sa adaug niste arbusti ceva mai inalti printre ei.

Ma topesc dupa crinii mei, dar nu ma ajuta deloc la trepte. Cresc mari ca niste monstri si ameninta sa imi acopere merisorii, dar sper sa piarda competitia in cativa ani.

Trandafirul acela singuratic e tot ce a supravietuit din cele patru tufe de anul trecut. Am plecat in vacanta cand a trebuit sa ii pregatesc pentru iarna, asa ca ceilalti trei si-au dat duhul in singuratate. Cel de mai jos nu s-a lasat, dar l-am transplantat si nu i-a placut. A inceput intr-un sfarsit sa isi revina, insa mai are pana ajunge cum era pe vremuri.

Si asa incep diminetile mele…

Cu un sezlong, cateva flori si George…

Daca mai tii minte, George e veverita fara memorie care sapa la radacina merisorilor mei sa isi caute alunele. I-am lasat cateva in pamant – mi-era mila ca muncea fara spor…

Iar merisorii cresc ca niste soldatei. Daca am vreo planta fericita in gradina, ei sunt. Cred ca e pamantul nou in care i-am plantat si faptul ca se scalda in combinatia perfecta de soare (mult) si umbra (putina). Poti sa le citesti povestea aici.

In jurul copacului din spatele casei, crinii au inflorit si s-au scuturat deja. Crinii astia au sa creasca salbatic anul viitor. I-am adus aici primavara asta, dupa ce i-am divizat pe cei din fata casei.

Feriga din coltul casei a innebunit de-a dreptul. Poza nu ii face dreptate – e atat de mare incat ma arunca in mirari si exclamatii de cate ori trec pe langa ea. Si inca creste.

Coltul urmator e DEPARTE de a fi gata – de fapt l-am atacat anul asta pentru prima data. Dar e un inceput indeajuns de bun pentru ceva care a pornit de la un morman de pietre.

Lipsesc arbustii inalti din spate, pe care probabil ii voi planta numai anul viitor. In poza de mai sus, jumatate din arbusti nici n-au ajuns inca in pamant. Petuniile le-am plantat pentru ca imi omorasem trandafirii – si aveam nevoie de culoare pana i-am readus la viata. (Toate plantele noi trec prin botezul asta in gradina mea:) Anul viitor am sa divizez crinii din celalalt strat si am sa ii aduc aici, ca sa creez un pic de contrast.

Deocamdata totul pare (si e intr-adevar) improvizat.

In fata casei, acelasi strat de crini printre care am plantat cateva petunii pentru un pic de culoare.

Si, in caz ca nu te-ai saturat de atata roz, am pastrat cateva petunii ca sa inveseleasca putin usa de la intrare.

In sfarsit, stratul de la nordul casei. Ti-am povestit aici cum l-am transformat dintr-un strat batatorit, plin cu buruieni, in unul care a explodat de-a dreptul in culoare.

Anul acesta am plantat doar o mana de sporul casei care mai are ceva de lucru pana sa umple spatiul. In schimb crinii si-au facut de cap. Daca pana acum ma bucuram de ei, acum incep sa ma ingrijorez. Nu stiu daca mai am unde sa ii plantez daca continui sa ii divizez in ritmul asta.

In ce priveste sangerul din spate, l-am plantat pe la sfarsitul primaverii, dupa ce l-am gasit redus cu 80%. Sper sa il vad crescand anul viitor si umpland un pic spatiul acela, pentru ca anul asta nu s-a prea grabit. Iarna, crengile devin rosii si arata sublim pe fondul zapezii albe. Macar am un motiv pentru care sa astept iarna.

Si crinii… Gresesc in fiecare an cand le uit florile si cred ca imi plac mai mult neinfloriti.

Mai am vreo doua colturi la care lucrez anul acesta, putin cate putin, sa nu obosesc prea tare:) Am reusit si sa mai gasesc ceva pietre cand curatam buruienile din jurul casei.

Deocamdata fac totul in pasi mici, ca sa am timp sa reflectez. Am in cap toata imaginea gradinii asa cum mi-o doresc. Trebuie numai sa o scot de acolo. Anul viitor…