Saptamana trecuta m-am atins in sfarsit de inca un proiect care imi statea ca o piatra pe inima. Asta fiindca stratul de flori de mai sus e primul care se vede in curte, trec in fiecare zi pe langa el, asa ca are puterea de a-mi schimba dispozitia din bine in rau – sau invers – in functie de cum se prezinta.

Iata cum a aratat pana acum stratul cu pricina, intr-o zi cu ploaie, ca sa faca totul si mai deprimant. E unul cu o istorie veche si tumultuoasa, despre care ai mai citit deja pe blogul asta.

Sa ne intoarcem insa cu vreo doua veri inainte. Stratul de mai sus era cel in care incercasem sa cresc cateva randuri de plante si in care au avut loc cele mai multe din experimentele mele gradinaresti. In spate plantasem merisori (care speram sa se faca mai inalti), in mijloc crini de toamna, iar in fata plante anuale, de obicei muscate sau petunii.

Prima vara merisorii au fost proaspeti si frumosi, desi mici, crinii nu fusesera inca atacati de caprioare, iar petuniile au crescut in nebunie, gratie furtunului meu cu apa. Stratul de flori imi bucura ochii de cate ori treceam pe langa el, asa ca incepusem sa imi spun ca ii rezolvasem problema, cel putin temporar. Unghiul de mai jos nu face dreptate coltului astuia de gradina, dar ideea era cam asta.

Apoi au inceput sa se intample lucruri. Mai intai, numai jumatate din merisori au supravietuit urmatoarelor doua ierni. (O combinatie, probabil intre vremea rece, iernile lungi, pamantul nu grozav de bun si o oarecare lehamite gradinareasca de care am suferit anul trecut dupa ce caprioarele au facut ravagii, fie ele si indirecte, in gradina).

Anul trecut crinii de toamna au inceput sa serveasca drept gustare pentru caprioare, care sunt convinsa, desi nu pot sa demonstrez, ca le-au dat in schimb si un cadou-doua care le-a facut sa se ofileasca prin iunie.

Iar marea aceea de panselute era o cheltuiala in plus, care incepea sa para fara rost daca ma gandesc ca ma bucuram de ele doar vreo doua-trei luni pe an. Asta cu tot cu timpul in care asteptam dupa ele sa creasca – vezi poza de mai sus.

Asa ca m-am hotarat sa fac cateva schimbari. In primul rand, am mutat randul de crini de toamna in fata. Crinii cresc fara ajutorul meu, asa ca partea aceea din strat urma sa se umple in fiecare primavara. In plus, asta cerea un minimum de panselute (sau alte plante anuale), si asta numai daca imi doream ceva culoare sau contrast.

Asta m-a lasat insa cu un spatiu larg intre crini si merisorii din spate, care trebuia umplut cu ceva. Motivul pentru care preferasem in anii trecuti sa plantez aici doar flori anuale, cu radacini mici, era faptul ca radacinile copacului se intindeau peste tot si mi-era imposibil sa sap o groapa mai adanca de cativa centimetri fara sa dau de vreuna.

Dar mi-am spus ca nu mai imi ramane decat sa incerc. Aveam doua solutii. Sa renunt la plantat un sir drept de tufe si sa folosesc ce locuri mai adanci puteam sa gasesc printre radacini. A doua, sa sap doar cativa centimetri in pamant, dar sa adaug mai mult pamant deasupra.

Desigur, sa ridic tot stratul asta si sa construiesc un zid de jur imprejur ar fi fost ideal – dar asta nu se va intampla curand. Inca mai am cosmaruri dupa toate sapaturile pe care a trebuit sa le fac in gradina asta, asa ca sa improvizez ceva rapid e inca solutia mea preferata.

In ce priveste acel ceva cu care sa umplu spatiul acesta, raspunsul incepea sa fie din ce in ce mai clar. Mai tii minte stratul de la celalalt colt al casei, care, acum doi ani, cand cumparasem cateva plante ca sa il umplu, arata cam asa?

In ultimii doi ani, acelasi strat s-a transformat in asta.

Devenise un strat incontrolabil. Nu pot sa spun ca asta fusese viziunea mea de la inceput, dar coltul acesta fusese pentru atat timp gol incat orice era mai bine decat inainte.

Fiindca crinii de aici crescusera atat de mari incat nu mai aveam nevoie de nimic altceva ca sa umplu stratul (cu conditia sa ii mut ceva mai in centru), am decis sa iau cele cinci tufe de spirea de aici si sa le mult in stratul meu nou.

Asa ca m-am apucat de sapat gropi si de smuls radacini cu mare atentie.

Dupa care am trecut la dibuit si sapat alte gropi in stratul unde tufele urmau sa se mute, adus pamant nou, potrivit noii locatari, udat, curatat stratul si asa mai departe. Am facut fericita descoperire ca am putut sa sap o linie dreapta in spatele crinilor, care sa imi permita sa asez tufele ordonat, cuminte, asa cum visasem de la inceput.

E drept ca am recurs la solutia #2 de mai sus si am renuntat sa mai sap gropi foarte adanci. Am adaugat, in schimb, pamant nou, din belsug, peste radacinile arbustilor transplantati.

Si m-am ales cu un strat nou, aproape plin, o bucurie pentru ochi. Am adaugat intre crini si manunchiuri de petunii roz, ceea ce a adus destula culoare si contrast in ecuatie ca sa ma faca sa nu mai imi pot lua ochii de la stratul asta.

Anul viitor, daca tufele supravietuiesc, am sa le tai ceva mai frumos. “Daca supravietuiesc” nu e o figura de stil. Mi-e tare teama pentru ele, dar sper sa treaca prin calamitatea calatoriei peste alee:) Stiu ca e preferabil sa transplantezi arbusti primavara sau toamna, si nu in mijlocul caldurilor estivale. Arbustii sunt prin natura sedentari si nu le place sa plece la plimbare.

Dar primul strat era atat de gol, si cel cu spirea atat de plin, incat nu am mai avut rabdare pana la sfarsitul sezonului. Plantele mele sunt echivalentul botanic al luptatorilor Navy SEAL. Daca ies vii din tratamentele mele, rezista la orice.

Pe de alta parte, e surprinzator cate de multe plante se intorc din morti atunci cand sunt ingrijite. Iar cand spun “ingrijite” vorbesc doar de udat din belsug. Nu o data mi s-a intamplat sa omor cate o planta, doar ca sa o vad revenind cand nici nu ma asteptam.

Asa ca am sperante mari.

Imi place mult aspectul lor un pic salbatic. Tufele acestea au crescut cum au putut in ingramadeala de la coltul casei, asa ca ramurile au cautat soarele in directii putin cam asimetrice. Dar crengile un pic dezordonate, combinate cu faptul ca i-am ordonat ca pe soldatei, creeaza o balanta foarte placuta ochiului.

Iar petuniile au sa creasca, fiindca intotdeauna o fac fara sa dezamageasca, dragele de ele.  Sunt sigura ca se  vor transforma in manunchiuri si mai pline intre crinii mei de toamna. Dar chiar si numai asa, ofera destul contrast ca sa imi impiedice stratul sa devina o mare monotona de verde.

Daca au sa treaca cu bine peste socul din vara asta si peste cel al iernii, sper ca tufele mele sa infloreasca anul viitor asa cum au facut-o anul asta. Iar atunci stratul meu va fi plin de flori roz, macar pentru vreo saptamana sau doua.

In sfarsit, am spus ca stratul e aproape plin pentru ca mai am de adaugat cativa arbusti in spate pentru inaltime. Ma gandesc la tuia, care pot sa creasca rabdatori, fiindca nu ma grabesc. De fapt ii prefer mici in coltul asta.

Deocamdata sunt in al noualea cer. Ma saturasem de stratul asta gol, dar acum imi gasesc cate o treaba ca sa mai trec pe langa el. Mi-a ramas acum problema stratului gol de la colt. Insa am impresia ca acolo crinii de toamna vor face legea.

Dar asta la primavara. Inca un proiect major in gradina, apoi iau pauza pentru cateva luni:)