Am de facut o marturisire. Putine plante reusesc sa supravietuiasca grijii mele. Pot sa numar pe degetele de la o mana si jumatate plantele de casa pe care am reusit sa le pastrez vii, si asta s-a datorat intotdeauna mai degraba incapatanarii lor decat mie.

Pe scurt, si ca sa parafrazez o reclama suprauzata, casa mea e locul unde plantele vin sa moara.

Sunt probabil singura persoana din lume care a reusit sa omoare un cactus. Asta spune tot ce trebuie sa stii.

Nu pot sa spun ca nu am incercat. De cate ori cumpar o floare noua, imi promit ca am sa am grija de ea – si am intr-adevar pentru prima saptamana. O ud in fiecare zi, o asez langa fereastra, o masor din ochi de cateva ori pe zi sa vad cum ii merge si imi spun ca in sfarsit voi rupe cercul vicios al crimei vegetale.

Apoi, cam prin a cincea sau a sasea zi uit de ea. Imi aduc aminte peste vreo doua zile in timp ce alerg prin casa cu mainile pline de rufe sau cumparaturi si imi spun ca o ud maine – daca a stat doua zile fara apa, sigur mai poate suporta inca una.

Apoi alte cinci zile trec si imi amintesc din nou. Planta arata deja obosita si trista, asa ca o aduc la sectia de reanimare. O ud, o aduc in plin soare, ii aerisesc pamantul, ii rup frunzele uscate, imi cer scuze pline de regret. Si de obicei planta isi revine. Nu mai arata atat de proaspata ca la inceput, dar e inca vie. Respira. Aripa neagra a crimei nu a atins-o inca.

Si cercul vicios continua. O ud o saptamana, o uit o saptamana. Planta arata din ce in ce mai rau, dar e vie. Apoi, parca satula de o existenta incerta, isi da sufletul. Nu mai pot sa o aduc la viata si sfarseste la cosul de gunoi.

Apoi aduc acasa o alta planta si sosim impreuna, eu plina de speranta, planta plina de viata. Nu pentru mult timp.

Am descoperit insa cu entuziasm ca exista cateva plante pe care nu am reusit inca sa le omor. Mi-am spus ca n-ar fi rau sa impartasesc asta cu tine, in caz ca suferi de acelasi sindrom. Iata aici cinci plante care, chiar daca sunt datoare si ele cu o moarte, isi vand pielea grozav de scump. Si inca una care m-a surprins.

1. Pothos

Imi plac plantele stufoase, care par sa explodeze de vitalitate, asa ca planta asta e exact pe gustul meu. Cineva mi-a dat cateva fire de pothos si mi-a spus ca pot sa le cresc si sa le pastrez direct intr-o vaza cu apa. Perfect: mai putina nevoie sa ud floarea, mai putine sanse sa isi dea sufletul.

Poate ca din cauza asta planta mea a avut o viata mai lunga decat alte plante care mi-au calcat pragul. Meritul e totusi al ei: nu de putine ori apa s-a evaporat, iar pothos-ul a ramas cu radacinile in aer cateva zile la rand. Si totusi, si-a revenit mereu si a continuat sa creasca.

In cele din urma am aruncat planta pentru ca indurase destui ani de abuz si o arata.

2. Planta-paianjen

Nu cred ca am intalnit vreodata o planta mai incapatanata. Obisnuiam sa o ud pe a mea o data la cateva saptamani, cand imi aminteam ca exista. In alte randuri, am plecat intr-o calatorie de doua luni, timp in care planta a fost pe cont propriu. Apoi am mutat-o intr-o magazie si am uitat-o acolo pana cand am vazut cateva frunzulite rasarind incapatanate din pamant.

OK, planta-paianjen. Ai castigat.

Iata aici o planta-paianjen pe care am vazut-o intr-un magazin. Cea de aici are frunzele brazdate cu dungi verde-deschis. Eu le prefer pe cele cu frunzele de un verde uniform.

Iar aici e planta mea paianjen intr-una din eternele ei reinvieri. Scuza-mi calitatea pozelor, dar e tot ce am. In prezent isi pregateste urmatoarele victorii undeva prin garaj. Cred.

3. Ficus

Am crescut cu un ficus in camera, ficus care mi-a fost trecut pe lista de responsabilitati de cum am inceput sa deschid mai bine ochii. Ficusul acela ar trebui sa tina cursuri despre renasterea din propria cenusa. De regula, ajungeam la concluzia ca l-am omorat cam de vreo zece ori pe an – dar, de cate ori ii faceam slujba de ingropaciune, revenea cu cate o frunzulita noua. A dus-o asa vreo 15 ani sau mai mult si am fost prima care a cedat (ficusul a ajuns pe mana altora inca viu).

4. Piciorul elefantului

Am cumparat planta asta cand mi-am dorit un palmier mic de casa, dar magazinul se intampla sa nu il aiba. Apoi, ca de obicei, am uitat sa o ud. Dupa vreo doua luni, intoarsa din calatoria mea anuala, i-am curatat vreo doua frunze uscate si am udat-o a doua oara.

Mai bine decat un bibelou. Nici macar nu trebuie sa o stergi de praf.

Intre timp am citit ca piciorul elefantului prefera de fapt sa fie udata mai rar. Se pare ca isi aduna resursele in bulbul imens de la radacina. Camila in varianta vegetala. Ar trebui sa i se schimbe numele.

O planta care prefera putina apa. Imi pare bine sa te cunosc.

5. Amaryllis

Am primit un bulb de amaryllis intamplator: era un extra cadou din partea unei parfumerii care le impartea in dreapta si in stanga de Craciun. Am adus planta acasa si am uitat de ea. A inceput sa creasca din senin, apoi a inflorit si si-a completet, se pare, ciclul vietii, pentru ca s-a uscat si a disparut. Am dus-o in magazie unde, dupa un an, am vazut-o itindu-si din nou capul din pamant.

Hmmm… Genul meu de planta.

6. Craciunita

Stiu ca e oarecum surprinzator sa gasesti craciunita pe lista de plante invincibile, dar am ales sa o asez aici din respect pentru spiritul ei de luptator. Pe scurt, am cumparat acum cateva luni vreo sase ghivece cu craciunite. Magazinul se debarasa de marfa pentru Craciun si le oferea aproape gratis.

Asa ca mi-am umplut parterul de craciunite. Au aratat splendid pentru vreo cateva saptamani – si le-am ingrijit eroic pentru vreo doua. Apoi am uitat de ele. Petalale au inceput sa le cada, frunzele sa se ofileasca, iar respectul de sine sa imi dispara.

Si totusi… Dupa ce si-a pierdut florile si arata ca si cum ar vrea sa isi dea sufletul, iata din nou una din craciunitele mele revenind surprinzator la viata.

In mod cert, craciunita mi-a castigat respectul.