Trebuie sa asez laurii pe fruntea cui ii merita. Pentru ultimele doua saptamani, iubitul meu sot a lucrat cu o rabdare de furnica la proiectul acesta. Dulapul ramasese de la o bunica si sfarsise in garaj la noi, in speranta unei reinvieri.

Si acolo a ramas pentru vreo doi ani.

Da, devenise suport pentru materiale de constructie. Se prabusise pe scara sociala.

Mi-am propus de multe ori sa ii dau o fata noua. Am vorbit cu entuziasm despre cat de bine ar arata imbracat in alb. Dar pe langa toate proiectele pe care le aveam deja in vizor, acesta se pierduse de mult in fundal.

Intra in scena eroul povestii… Intr-una din zile, in trecerile mele prin garaj, am avut surpriza sa vad ca dulapul SE MISCASE. Facuse pasi mici, dar hotarati inspre masa de lucru. Se debarasase chiar de sertare.

M-am oprit uimita sa investighez. Iar iubitul meu sot a venit cu explicatia: “Cu tine sau fara tine, acest proiect demareaza!”

“Dar”, am spus eu, naucita ca proiectul prindea viata fara aportul meu, “nici nu am ales culoarea!”

“O, da, am ales-o. E acolo in cutie”, mi-a raspuns el, cu un deget hotarat aratand inspre o cutie de vopsea proaspat cumparata.

Ca sa fac o poveste scurta dintr-una lunga, pentru urmatoarele doua saptamani, sotul meu s-a retras in garaj pentru cate o jumatate de ora sau o ora in fiecare seara, ba lustruind un maner, ba dand cu smirghelul, ba vopsind. Mi-e greu sa inteleg rabdarea cu care a asteptat sa se usuce fiecare strat de vopsea, cu care a reparat colturile deteriorate, cu care a instalat sisteme noi de deschidere… Doua saptamani. In ce ma priveste, daca stiu ca nu pot termina ceva intr-o dupa-masa, nu ma apuc.

Ceea ce explica numarul de proiecte neincepute care asteapta in garaj.

Deci iata alte cateva imagini cu dulapul in starea jalnica de la inceput. Sertarul care lipseste din poza de mai sus (am inceput sa fac poze dupa ce proiectul demarase:) isi pierduse luciul.

Iar coltul acesta nefericit iti da doar o idee despre grija de care dulapul avea nevoie.

Si iata tot procesul… A inceput cu o masina de slefuit si o gramaaaada de hartie abraziva, care a pregatit suprafata dulapului pentru vopsit.

Cateva colturi au avut nevoie de reparatii cu un pic de chit pentru lemn.

De pilda crapatura asta lunga de pe muchia dulapului…

Dar prin alte locuri lemnul era intr-o stare ireparabila, asa ca a trebuit taiat. Aici am intervenit eu, cu singurul aport pe care l-am avut la proiectul asta – un sfat. Desi dupa ce a fost taiat, coltul putea fi reparat cu o bucata de lemn atasata pe marginea dulapului in locul celui lipsa, data cu chit si smirgheluita, am fost de parare ca efortul nu avea nici un sens. La dimensiunile dulapului, coltul era de-abia vizibil. Iar taietura a fost facuta cu atata maiestrie incat nu ti-ai fi dat seama ca acesta nu era design-ul initial al dulapului. 😉

Dupa ce toate reparatiile au fost facute si masina de slefuit a intrat iarasi in actiune, a urmat stratul pregatitor de primer. Iti spun sincer, numai ideea primer-ului ma oboseste, asa ca e bine ca dulapul nu a ajuns in grija mea. Primer-ul e acea etapa pregatitoare care poate face sau desface succesul final al unui proiect. Din nefericire, faptul ca mai tarziu e acoperit cu vopsea ii face pe cei nerabadatori sa sara peste el. Eu fiind inclusa. Mare greseala.

Dupa un strat de primer, dulapul si sertarele au stat o zi la uscat…

Dupa cum se vede, primerul nu a acoperit perfect culoarea lemnului, dar nici nu e necesar. Folosesti stratul pregatitor numai ca sa te asiguri ca vopseaua adera bine si nu se cojeste imediat dupa ce s-a uscat.

Apoi a venit in sfarsit randul vopselei, aplicata cu rola. Unde a fost nevoie a intervenit si pensula, dar rola e cea mai buna optiune daca vrei sa sfarsesti cu un strat uniform.

A fost nevoie de doua straturi de vopsea, intre care am asteptat cu rabdare. Dupa primul strat era clar ca inca unul mai era necesar.

Dupa care imaginea la care am visat atata timp a inceput sa prinda forma.

(Am sa iti arat opera completa la sfarsit. Inca un pic de suspans… 🙂 )

Sistemul de deschidere nu era grozav si, prin unele locuri, in stare proasta. Asa ca a intrat in scena unul nou.

In ce priveste manerele, au inceput un pic cam obosite.

Am cantarit optiunea de a le schimba, dar ne-am indoit ca alternativa ar fi aratat la fel de bine. Asa ca au trecut si ele printr-un minutios proces de infrumusetare. A fost nevoie de lotiune de lustruit si (dupa ceva munca manuala care s-a dovedit obositoare si ineficienta) un disc de lustruit la capatul unei surubelnite electrice.

Rand pe rand, manerele si-au luat locul in menghina, apoi li s-a adaugat lotiunea si au primit un masaj de zile mari…

Ta-daaa!

Vezi diferenta? O veritabila opera de rabdare. 🙂

Si in sfarsit, iata dulapul aici, in toata splendoarea lui!

Sunt absolut topita dupa el. Obiectul acesta masiv si alb schimba parca si lumina camerei. Unde mai pui ca e incapator. Cat de putin ii trebuie unui indragostit de decor sa fie fericit?

Manerele stralucesc.

Iar partea de sus e impecabila.

Ca sa ne aducem aminte de unde am pornit…

Si mai ingaduie-mi inca o ultima privire…

Aaaaaah! 🙂