Am inceput ieri sa iti povestesc despre proiectele din curtea noastra imposibila, care par ca nu se mai termina. Si despre cel care a sfarsit intr-un strat imens de flori roz si sentimentul ca locuim in casa lui Barbie. Iata aici altele doua care ma obosesc doar scriind despre ele, dar care macar nu s-au terminat intr-o explozie de roz.

PROIECTUL #2. Operatiunea “Copacul si muntele de pietris”

In spatele casei avem un copac care se pare ca a fost chinuit o vreme de fostii proprietari cu un lant pentru caine. Lantul statuse acolo pentru atata vreme incat copacul crescuse si il inghitise pe jumatate. Bietului meu sot i-a luat vreo doua dupa-mese si o duzina de unelte sa il poata scoate din copac.

Si chiar si asa, baza copacului era departe de a fi o desfatare pentru ochi. Pe timpul verii ajungea asa:

Vezi urmele lantului pe bietul copac? Sotul meu a asezat pietrele de jur imprejurul trunchiului, intr-o incercare disperata de a-i da cat de cat ceva interes vizual (arata deplorabil). Pietrele erau si ele aruncate in fata casei, chiar langa usa – si a trebuit sa ne descotorosim de ele. Asa ca am rezolvat doua probleme deodata cu bordura asta improvizata. Si, te asigur, temporara.

Problema era faptul ca fostii proprietari turnasera pietris la baza copacului. Locul se umpluse de buruieni, dar nu as fi putut sa cresc altceva acolo si daca viata mea ar fi depins de un fir de iarba. Asa ca intr-o fericita dimineata, mi-am facut curaj, am sapat cateva ore la baza copacului si am scos maldarul asta de pietris.

Nu stiu ce si-au inchipuit vecinii cand m-au vazut sapand intr-o bucurie la radacina copacului. Ca ascund o comoara? Ca incerc sa gasesc una? Nici o alternativa nu e grozava pentru imaginea mea in comunitate.

In final, m-am ales cu o groapa de toata frumusetea, si m-as fi ales cu mai mult (ramasese pietris si pentru zile negre) daca nu as fi ajuns la capatul rabdarilor.

(Poza de mai sus nu ii face dreptate gropii. Jur ca groapa imi ajungea pana la cot.)

Dupa care a inceput alta aventura. Cu ce puteri mi-au mai ramas, am carat cativa saci de pamant nou si am umplut groapa. O placere.

Apoi am plantat petunii pe care le aveam la indemana si, chiar daca rezultatul nu e spectaculos, macar ochii mi se opresc pe ceva culoare.

Intr-un univers ideal, petuniile ar trebui sa creasca mari stufoase si sa inunde radacina copacului de culoare. Dar nu imi fac iluzii. Atata vreme cat nu mai trebuie sa dau ochii cu vreo buruiana sau sa stiu ca exista vreun gram de pietris in raza mea vizuala, ma declar multumita.

Dupa cateva saptamani in care petuniile parca se pierdeau in peisaj, mi-am spus ca nu am de ales si ca trebuie sa mai adaug ceva – look-ul monocrom nu avea nici un pic de caracter. La ora aceea, mutasem deja peste tot prin curte ultimul container de flori din cele sase (!) pe care le-am cumparat, in cautarea unui loc umbros pe care esuam sa il gasesc. Asa ca, satula de flori, m-am hotarat sa pun punct afacerii si sa le plantez pe toate gramada aici.

Ceea ce am si facut.

Poza asta nu va castiga nici un premiu la vreun concurs Casa si gradina, dar macar imi mangaie ochii cu un dram de culoare. (Si cand toate florile vor inflori, cu un pic mai mult de un gram:)

Anul viitor, locul petuniilor va fi luat de crinii de toamna. Nu numai ca florile astea arata grozav la radacina copacului, dar cresc singure si nu cer apa. Am de gand ca la primavara sa divizez din nou crinii mei de toamna si sa le dublez iarasi numarul.

Si sa duc pietrele acelea undeva departe, departe.

Daca nu ai obosit deja privind la maldarul de pietris, urmatorul proiect te va istovi de tot.

PROIECTUL #3. Operatiunea “Santul si limitele rabdarii”

In spatele casei, cateva blocuri inestetice de ciment servesc foarte bine scaunelor de vara, masutei si celor doua sezlonguri, dar nu sunt tocmai un deliciu pentru ochi. Asa ca m-am gandit sa le imblanzesc putin cu o bordura din tufe de merisor.

Cu vreo doi ani in urma, am mai avut o astfel de tentativa, cand am curatat iarba de pe una din marginile placii de ciment, doar ca sa descopar ca ma reintalnesc cu aceleasi pietre care parca vor sa imi rezolve o datorie karmica dintr-o alta viata. Asa ca am incercat, cat m-au tinut puterile, sa inlocuiesc stratul de la suprafata cu pamant. Apoi am instalat o bordura de plastic.

Si am visat la un apartament fara gradina.

Solutia nu a functionat. Crinii pe care i-am plantat acolo s-au ingalbenit repede si a trebuit sa ii transplantez pentru cateva ture de terapie intensiva.

Asa ca anul acesta, bordura mea curatata de iarba nu mai arata de mult ca o bordura.

Am cochetat cu ideea de a lasa iarba sa creasca si de a-mi scuti cateva zile pretioase din viata. Dar muncisem atat de mult sa instalez bordura, incat simteam ca imi datorez sa termin proiectul.

Asa ca intr-o dimineata mi-am luat inima in dinti si, convinsa acum ca nu pot trisa natura, mi-am spui ca voi sapa pana la radacina problemei.

Si exact asta am facut.

Scuza-ma daca nu voi poposi prea mult asupra subiectului. Am ramas cu traume si vreau sa uit cat mai repede. Am sa iti spun doar ca a trebuit sa sap tot santul acesta cu o lopatica de metal si sa scot pietrele cu mainile, pentru ca lopata era prea lata pentru bordura. Si pietrele nu se lasau dislocate fara mofturi si invitatie speciala.

Cam asa arata fundul gropii cu gramada ei de pietre.

Prin unele locuri, pietrisul aproape ca avea consistenta cimentului.

Dupa ce am varsat cateva lacrimi in groapa si mi-am miscat de cateva ori incheietura mainii sa vad daca imi va mai fi de vreun folos pentru restul vietii, am continuat sa sap pana nu am mai vazut pietre si, in schimb, am dat de radacina copacului.

Daca te-ai intrebat vreodata cum arata o radacina de copac in pamant, iata raspunsul:

Sper din tot sufletul ca nu am agresat copacul prea mult. La urma urmei, a trecut printr-un lant de caine, vreo tona de pietris, cateva ierni polare si o vara fara pic de ploaie. Ce mai inseamna o fata amabila ciopartind un pic vreo trei fire de radacina?

Parte din maldarul de pamant l-am trecut prin sita. Fiindca tot ne-am apucat de intrebari retorice, ce mai e inca jumatate de hectar?

Dar mare parte din gramada-monstru era pietris, asa ca m-am debarasat de el. Asta inseamna ca, din lipsa de roaba, l-am dus catinel-catinel cu o galeata in fata casei, unde aveam nevoie de ceva pamant ca sa nivelam un spatiu fara vegetatie.

Daca vrei sa stii – doua lopeti de pietris pentru fiecare tura. Mai mult n-am indraznit. Mi-am epuizat exercitiile de cardio pe o saptamana:)

Am umplut santul cu pamant nou, dar pamantul mi-a ajuns numai pe jumatate. Asa ca am avut ocazia sa mai fac niste poze cu santul pe jumatate plin si sa curat un pic cimentul de pamant.

A doua zi, am cumparat inca vreo sase pungi de pamant si am reusit in sfarsit sa umplu santul. Arata ca nou:)

In sfarsit, a urmat partea usoara. Am plantat merisorii, iar acum nu mai imi ramane decat sa vad daca le prieste noul loc (si daca am sapat indeajuns).

Cand vor inceta ploile, pamantul se va lasa o idee si copacul de sus va inceta sa se scuture cu o incapatanare mai buna pentru altceva, am sa fac o alta poza. Cea de mai sus pare un pic cam trista. Sau poate mi se pare mie, dupa o zi de sapat si una de plantat.

Am sa inchei deocamdata aici pentru ca imi inchipui ca ti-am aratat destule gropi si pietre pentru un sezon. Voi scrie in curand despre celelalte proiecte din gradina – terminate sau in curs de a ma arunca in crize de disperare.

Cateva poze inainte insa. Sa rezumam:)

Copacul – inainte si dupa…

Bordura – inainte si dupa…