Astazi nu am nici un proiect de impartasit si nici o poza noua de incarcat. De data asta as vrea doar sa stam de vorba, ca la o ceasca de ceai sau cafea (bineinteles servita pe suporturile mele de pahare din faianta. 🙂 ) Fara stres, fara explicatii interminabile, fara pistol de lipit.

Subiectul conversatiei? Virtutea rabdarii. Ce nu am si nu stiu daca voi avea vreodata.

Poate ai observat ca unele din proiectele despre care am vorbit pe blogul acesta par o idee neterminate. De pilda, canapeaua rosie din living room la care am lucrat o zi si o noapte, pe care am varsat lacrimi amare si pe care am dichisit-o apoi pentru inca vreo doua dupa-mese, ca sa ma opresc in cele din urma la ultima cusatura.

Sau masuta mea de toaleta careia i-am aplicat cateva randuri de vopsea alba si pe care am adus-o inapoi in casa, cu umbre de vopsea veche itindu-se printre straturile noi. Ar mai fi avut nevoie doar de inca un strat…

(E drept ca problema nu e vizibila decat din anumite unghiuri:)

Ori fotoliul de vinil pe care l-am acoperit cu un material bej, caruia i-am adaugat cuie decorative – ca sa ma opresc inainte de ultimul pas.

Ar mai fi trebuit sa acopar doar partea asta care arata un pic chinuita.

Si asa mai departe.

Asa ca mi-am spus ca n-ar fi rau sa scriu articolul acesta ca un soi de avertisment. Sau ca un disclaimer care spune:

Am incercat nu de putine ori sa ma mint spunandu-mi ca rabdarea e invers proportionala cu entuziasmul creativ. Fiindca ma entuziasmez repede si des (in fata urmatoarelor proiecte), lipsa de rabdare suna aproape aproape ca o calitate.

Dar adevarul e ca ii invidiez admir pe cei inzestrati cu virtutea rabdarii. Cei care sunt in stare sa munceasca la un proiect cate un pic in fiecare zi, fara sa cada in disperari decorative daca procesul se prelungeste dincolo de asteptari si fara sa fie tentati de alte proiecte cand sunt aproape de final.

In ce ma priveste, eu infloresc in stagiile de inceput ale unui proiect. Atunci cand una din idei ma prinde in gheare si incepe sa ma obsedeze. Atunci cand dibuiesc strategiile care sa o aduca la viata. Atunci cand fac primii pasi ca sa imi testez strategia, iar proiectul creste sub ochii mei.

Pana cand proiectul e 99% terminat. Atunci mintea mi-e libera si se arunca de bunavoie in chingile altei obsesii. Iar entuziasmul cu care am inceput un proiect se transforma in tortura – sau mai bine zis se tranfera asupra altui proiect.

Am auzit pe altii vorbind despre dilema celor care isi epuizeaza subiectele si se intreaba despre ce sa scrie. Eu ma chinuiesc sub asaltul salbatic al ideilor. Acum, cand scriu aceste cuvinte, vreo 200 de subiecte, titluri si proiecte asteapta dupa mine intr-un fisier, iar astea sunt numai cele legate de blogul acesta.

Si altele continua sa ma atace.

Eu visez la dilemele celui neinspirat. Cel a carui curatenie mentala ii permite sa se concentreze pe un singur lucru si sa isi celebreze fiecare idee. Eu nu sunt sigura daca nu ar trebui in schimb sa imi regret ideile, fiindca fiecare vine cu un repros lipit direct pe eticheta: “Cand vei avea timp si pentru mine?” 

Pe scurt, cam asa arata in general fisierele mele mentale:

Bineinteles, incerc sa fac ordine printre ele si sa le asez cuminti in rand. Dar cate o idee refuza sa se alinieze si imi da de furca.

(OK, OK, stiu. Imi place sa ma joc cu monstrii astia mici in Photoshop.)

Poate ca nu e neaparat lipsa rabdarii. De fapt, nu ma zbat cu ea, ci cu entuziasmul pentru altceva. Am lucrat odata pentru un om care obisnuia sa imparta oamenii intre starters si finishers – ori cei carora le place sa inceapa si cei carora le place sa termine. Imi spunea ca fiecare om exceleaza in una din aceste activitati. Tot el obisnuia sa adauge: secretul succesului e sa creezi o echipa dintr-un starter si un finisher – si lucrurile vor merge ca pe roate.

Ideea nu e noua – dar era noua pentru mine. Macar imi identificasem problema. Din pacate, voi fi probabil intotdeauna o echipa formata dintr-un singur om. Daca nu imi antrenez partea slaba, rahitica si subnutrita din mine care ma ajuta sa termin ce incep, viitorul e trist. 🙁

Ce e si mai demoralizant e faptul ca, in principiu, sa termini e partea usoara. Nu tu masuratori, nu tu planuri, nu tu strategii, nici macar nu tu efort serios. Ultima cusatura. Ultima picatura de lipici. Ultima poza. Zece minute. Simplu.

Imposibil. Sunt un starter prin definitie, constitutie si destin. Mi-e scris sa ma asez pe canapele neterminate, sa scriu articole fara diacritice si sa ascund in sertar un maldar de proiecte 99% scrise.

Daca aveti vreo solutie rapida, spuneti-mi-o si mie:)

Stiu ca nu sunt singura. Daca vreau neaparat sa intru in depresie, pot sa lucrez la propria mea demoralizare cu vreo cateva pagini scrise de altii despre cei incapabili sa termine.

Sau inca un pic de sare pe rana:

Drum lung, incet, fara graba – dictionarului meu ii lipsesc paginile astea:(

Si daca vreau sa imi stric si mai rau dispozitia, pot sa folosesc un pic de matematica si sa trag propriile mele concluzii.

Demoralizant, nu-i asa?

Si acum despre solutii. Am gasit vreo trei care, chiar lipsite de orice fundal stiintific, incep sa functioneze pentru mine.

SOLUTIA “ROBOT”

Sau cu alte cuvinte, incercarea de a-mi interzice toate gandurile despre proiecte viitoare si de a trece prin ultimii pasi ai proiectului ca o masina automata de terminat (sau MAT:)

Cu alte cuvinte, incerc doar sa trec prin miscarile prin care trebuie sa trec fara nici o preocupare mentala. Inca doua cusaturi. Inca o linie cu markerul. Inca o fotografie. Incet, incet, fac toate gesturile ca un robot.

Solutia nu e perfecta, dar incerc sa o combin cu urmatoarele doua.

SOLUTIA “BLOG”

Da, blogul acesta e parte din solutie. La urma urmei, nu poti publica un articol fara final (desi multe dintre articolele mele se incheie un pic cam brusc 🙂 )

Un blog de decor e prin excelenta o opera de rabdare. Atunci cand o idee apare la orizont, nu e de ajuns sa ma asez la masa si sa scriu. Mai intai trebuie sa imi cumpar materialele. Apoi sa imi caut foarfeca de pe unde s-a pitit (o plimb cu mine prin toata casa). Sa scotocesc prin toata colectia de panglici ca sa o gasesc pe cea perfecta. Sa fug din nou la magazin pentru ca nu mai am lipici.

Si numai apoi urmeaza proiectul propriu-zis care imi cere printre altele sa astept intre doua randuri de vopsea sau pana cand ploaia trece si vantul se opreste ca sa pot sa imi folosesc spray-ul de vopsit.

Apoi fotografiile, editarea fotografiilor, scrisul articolului si reveniri interminabile asupra lui fiindca inca o virgula sau o litera mi-a scapat de sub vizor.

Daca resusesc sa trec prin tot procesul asta de cateva sute de ori, rabdarea mea va avea mai mult antrenament decat echipa nationala de fotbal.

SOLUTIA “MUSAFIRI”

Nimic nu te convinge mai rapid sa termini de cusut o perna, de aranjat un semineu sau de vopsit o usa decat gandul ca o duzina de musafiri iti trec pragul a doua zi.

Motivatie pozitiva si negativa intr-un singur pachet. Pe de o parte, nu vreau ca musafirii sa plece ducand caltii din pernele necusute lipiti de spatele hainei, nici sa se vada nevoiti sa dea ochii cu liliecii de Halloween prin pomii din fata casei cand Craciunul bate la usa.

Pe de alta parte, e o placere sa ma gandesc la topaiala copiilor cand le arat un curcan de Thanksgiving facut dintr-un pepene sau cand isi demoleaza morcovii primiti de Pasti ca sa vada ce se ascunde inauntru.

Solutia asta functioneaza si ea numai din cand in cand. La urma urmei, am invatat sa ascund partea neterminata a canapelei cu un talent care mi-ar folosi mai bine in alte intreprinderi. Dar, in general, motivatia functioneaza. Asa ca de cate ori apar musafiri la orizont, spun “da” fara sa mai stau pe ganduri, dupa care intru in delirul meu decorativ.

(Sfarsit abrupt. Explicatii inutile.)