Anul acesta am avut o iarna incredibil de grea. S-au doborat recorduri de temperatura in fiecare zi. Am luptat cu furtuni si mormane de zapada de mai multe ori pe saptamana. Nu mai stiu daca mai am toate vertebrele, sau daca vreuna a expirat printre tonele de zapada pe care le-am ridicat. Pe scurt, patru luni de zapada si frig crunt au fost mai mult decat suficiente ca sa ne califice pe toti pentru emblema de martir.

E adevarat ca nordul Statelor Unite nu e strain extremelor de temperatura. Caldura sufocanta sau frigul crunt sunt la ordinea zilei. Pana am ajuns aici si, intr-o nefericita zi de iarna, mi-a inghetat mana pe clanta pe cand ma straduiam sa deschid usa, nu am inteles niciodata cu adevarat conceptul de clima temperata. Dar iarna aceasta a intrecut si imaginatia celor din Wisconsin, care sar in pantaloni scurti de indata ce temperatura se ridica peste 5 grade.

Cat de frig a fost? O tanara a iesit din casa, fara manusi, pentru 15 minute si a ajuns la spital cu degetele innegrite de degeraturi. Un puscarias a reusit sa evadeze, dar s-a intors de bunavoie la inchisoare, unde a implorat sa fie luat inapoi fiindca nu mai poate rabda frigul. Gradina zoologica din Chicago a mutat ursul polar inauntru. Un drum de la usa pana la cutia postala a devenit o tortura zilnica, iar doctorii avertizau cu pericolul degeraturilor instantanee.

N-am auzit niciodata de un astfel de concept.

Am inteles ca toate astea au fost adunate sub eticheta nelinistitoare de “vortex polar.” Ca am avut controversata oportunitate de a gusta din deliciile frigului de la poli. Unii mai pragmatici au observat ca vortexul polar ar fi un nume potrivit pentru inghetata. Nimeni insa nu a intarziat asupra subiectului prea mult – gandul la inghetata ameninta sa anihileze si ultimele resurse de caldura umana ramase intacte.

Numai cateva imagini din zilele bune (in cele rele, nu am avut curajul sa ies afara nici macar pentru o poza):

Imi cer scuze daca poza asta iti da comotii cerebrale, dar am terminat de curatat zapada numai inspre seara. Iar poza e irecuperabila.

Asa ca toata lumea s-a ghemuit prin case. Pana la sfarsitul lui martie am dislocat sisific zapada din fata casei cu o disciplina de ocnas, doar pentru a o gasi a doua zi din nou, abundenta si sfidatoare, in fata usii. Picioarele comunitatii au inceput sa sufere durerile nemiscarii, pe cand nefericitii lor posesori s-au vazut nevoiti sa aleaga intre muschi anchilozati si extremitati degerate. Pe scurt, si parafrazand trista observatie de import romanesc, am ajuns sa traim propria noastra realitate nord-americana: “e iarna, si asta ne ocupa tot timpul”.

In timp ce in Romania auzeam ca se culeg  ghiocei si ca mieii zburda idilic, aici dislocam munti de zapada pentru a ne merita dreptul de a pleca dupa lapte. Mi-am petrecut ziua de 1 Martie cautandu-mi ghetele prin zapada si pe cea de 8 dardaind. Cu cateva zile inainte de Pasti se anunta o ultima furtuna de zapada. Nu mai imi amintesc daca a fost intr-adevar ultima, fiindca, cu lopata tocita de suprauzaj in mana, am pierdut sirul lor.

Pe scurt, mi-a fost de ajuns.

Dar, in final, a trecut. Cu o pofta nebuna de primavara, mi-am petrecut ore intregi la sfarsitul lui aprilie urmarind cum creste iarba… (De unde si productivitatea mea inexistenta de pe vemea aceea.)

Dupa atata iarna, am simtit o subita solidaritate cu firul acela de zambila:)

Apoi au aparut lalelele…

Brandusa (avem una singura, amenintata in fiecare zi de iepuri)…

Si, in sfarsit, papadiile, ceea ce a pus punct iernii definitiv.

Apoi a urmat explozia primaverii. Cartierul in care locuim e absolut fenomenal primavara. Anul asta, insa, se pare ca si natura era derutata – iarna ba pleca, ba revenea…  Nimic nu a inflorit in acelasi timp. Si totusi…

Apoi au inceput sa iasa la lumina animalele. Iepurii erau peste tot, topaind ca la ei acasa. Unul dintre ei s-a oprit in fata casei si, in ciuda tuturor miscarilor mele bruste (mai mult sau mai putin ciudate – am vrut si eu sa experimentez), a tras, cred, un pui de somn pentru vreun sfert de ora, neimpresionat de incercarile mele de a obtine o reactie.

Il vezi unde e? Acolo a ramas pentru o bucata buna de vreme.

Intr-una din zilele lui mai, am iesit pe un scaun in spatele casei, ca sa lucrez la aer curat. O veverita care locuieste confortabil in copacul din spatele casei (i-am dat numele George si titlul onorific de “sobolan cu coada”), s-a oprit la doi metri de mine si m-a privit mirata. Aproape ca ma asteptam sa ia loc si sa imi ceara un ceai. Dupa vreo doua minute, am inceput sa ma simt amenintata si sa ma intreb daca veveritele musca asa, din senin.

Iata-l pe George cu cateva saptamani inainte.

Dupa ce a plecat am respirat usurata, pana cand doi cardinali rosii au inceput sa se fugareasca deasupra capului meu, amenintand sa imi intre in ochi. Pe cand ma uitam in sus la frunzele care cadeau din streasina, batute de aripile cardinalilor, am prins cu coada ochiului un pui de veverita dungata fugindu-mi printre picioare. Trebuie sa recunosc ca asta mi-a ridicat o idee pulsul. Incepusem deja sa ma simt ca o Alba-ca-Zapada involuntara, cand o albina care a inceput sa imi bazaie pe la ureche a tras linia decisiva. Am abandonat aerul primaverii si am intrat in casa, unde nu ma mai pandea natura la fiecare colt.

Bucuriile primaverii.

Bucuria si tortura deopotriva a primaverii e insa faptul ca, odata zapada topita, realizez cat de mult am de muncit in jurul casei. In afara de cateva flori care nu au nevoie de asistenta si ies singure la lumina, punctual, in fiecare primavara, am cateva straturi goale care imi asteapta initiativa an de an.

Asa ca intentionez sa te tin la curent cu aventurile mele in gradinarit. Veverite sau nu, am de gand sa umplu straturile, macar pe jumatate:)