Am mai povestit in cateva randuri despre incercarile mele in tapiterie si despre rezultatul lor. Daca am crezut intotdeauna ca un scaun, un taburet sau un fotoliu cu linii simple cer mai degraba rabdare si un dram de  spirit analitic decat expertiza, am fost cat pe ce sa imi invalidez teoria cand a venit vorba de canapeaua din living-room.

Pe scurt, asta e povestea canapelei mele rosii.

Cand ne-am mutat in casa noua, living-room-ul ma astepta ca o panza nepictata, mare si amenintatoare. Prea mica pentru un set de mobila si prea ciudata pentru solutii simple, camera mi-a dat dureri de cap si m-a adus, in cele din urma, in pragul disperarii.

Nu stiam ce sa fac cu ea.

Ceea ce stiam insa e ca aveam nevoie de o canapea. Intr-una din zile, am descoperit pe Craigslist o canapea de piele rosie care mi-a inmuiat picioarele de la prima vedere. Din nefericire, la fel s-a intamplat si cu picioarele altora, fiindca in mai putin de cateva ore canapeaua se vanduse.

Dar, fie ea canapeaua pierduta, ideea a ramas: am stiut ca vreau o canapea rosie pentru living-room.

Asa ca am inceput sa caut. Cele pe care le-am gasit insa erau fie prea mari, fie prea mici, fie prea impersonale. Dupa cateva saptamani de cautari, eram gata sa abandonez ideea unei canapele rosii – si living-room-ul gol.

Cand, venita de nicaieri, minunea s-a intamplat: intr-un magazin de vechituri, am gasit intr-un colt o canapea lunga, zvelta, nici prea mica, nici prea mare, cu un spate “camila” care mi-a furat ochii. Impecabil de curata, aproape noua, cu o singura si nefericita taietura in mijlocul spatelui – probabil motivul pentru care sfarsise aici.

O piesa perfecta, plina de personalitate, la un pret pentru care nu as fi reusit nici sa imi cumpar o pereche decenta de slapi.

Canapeaua mea avea un singur defect. Era albastra. Cu flori. Mari. Portocalii si galbene.

Si, pentru echilibru, cateva accente verzi.

Nu neaparat combinatia visurilor mele decorative.

In cateva secunde, cat timp mi-a luat sa ajung de la usa magazinului la canapea, mi-a devenit clar ca o aventura majora in tapiterie era pe cale sa se intample. Am inhatat canapeaua (la figurat vorbind, au inhatat-o altii pentru mine si au asezat-o in spatele masinii), si am inceputul drumul lung, sinuos, inspre casa incercand din rasputeri sa nu pierd canapeaua pe drum sau, la o eventuala frana brusca, sa ma trezesc cu un picior de lemn vintage intre doua vertebre.

Si iat-o ajunsa acasa, descarcata in garaj, in asteptarea lungului si minutiosului proces de curatare/dezinfectare care sa ii dea dreptul sa calce pragul usii, intr-o ipostaza care nu avea cu nimic sa prezica gloria viitoare.

Ori cel putin asa am incercat sa ma conving.

(Si da, langa canapea sunt cutiile pe care nu am reusit inca sa le deschid de cand ne-am mutat.)

Odata canapeaua gasita, a urmat episodul al doilea: gaseste materialul potrivit.

Nu exagerez daca spun ca mi-am petrecut in urmatoarele saptamani o bucata solida (si irecuperabila) de viata batand magazinele cu materiale. Am adus acasa petice de material pe care le-am analizat de aproape, de departe, de pe hol, din bucatarie si din toate ipostazele care mi-ar fi dat o idee despre ce ar trebui sa aleg. Am cumparat chiar sapte metri de material pe care l-am adus acasa intr-un sul compact si greu, ca sa il duc inapoi, la fel de compact, dar (asa mi s-a parut mie?) un pic mai greu.

Iata doar cateva dintre materialale pe care le-am incercat, pozat si plimbat de la un capat al altuia al orasului.

In clipele de disperare, am testat chiar ideea de a incerca o alta culoare decat rosu (blasfemie!) – verde, de pilda. In cele din urma, mi-am luat inima in dinti si am ales cel mai simplu material, fara dungi, fara romburi si fara alte elemente de design care, la o privire retrospectiva, mi-ar fi facut viata si mai grea decat eram pe cale de a afla ca urma sa fie.

(Da, am plimbat sulul-monstru care se iteste de sub canapea de la magazin pana acasa – o placere!)

Si apoi, folosindu-ma de faptul ca DMS (Dragul Meu Sot) plecase la munte pentru cateva zile cu familia lui (o traditie pe care o onoreaza in fiecare an si de la care ma sustrag cu eleganta), am inceput tot procesul de revitalizare a canapelei. Aveam o noapte si o zi la dispozitie, inainte ca toata familia mai sus-amintita sa se adune in casa noastra, pentru cina anuala traditionala.

Au fost, fara indoiala, cea mai lunga noapte si zi din istoria mea recenta. Am iesit din ele cu o canapea aproape terminata, o nou-gasita admiratie pentru tapiteri si zece degete impunse/jumulite pana la sange.

Mai intai, am inceput prin a multumi cerului ca am cumparat exact cantitatea de material de care am avut nevoie. Pentru o canapea lunga de doi metri, sfatul celor care batusera deja cararea asta era de a cumpara 9-11 metri de material. N-am inteles de ce. Am masurat si remasurat canapeaua si mi-am spus ca nu am nevoie de mai mult de 7. Dar, ca sa le dau satisfactie, am cumparat 8, pentru orice eventualitate.

Ceea ce mi-a folosit, pentru ca am taiat materialul pentru saltea prost, apoi am cusut salteaua canapelei cu o margine prea ingusta, care s-a dezmembrat un minut dupa ce m-am asezat pe ea.

Mi-am facut curaj si am luat totul de la inceput. Am analizat si reanalizat cum se suprapun toate bucatile de material ale canapelei. Am folosit un ac pentru a atasa o bucata mare de material la baza canapelei pe care am capsat-o apoi de lemnul de dedesubt. Am recusut perna.

Degetele mi-au sangerat si soarele a apus.

Apoi am atasat, cu acelasi ac obosit, doua bucati de material la baza interioara a suporturilor de brate si la baza interioara a spatelui.

Luna a rasarit, iar eu mi-am pansat sapte din cele zece degete.

Am aranjat cele trei bucati de material pe spatele canapelei si pe suporturile de brate, le-am intins bine, apoi am inceput sa le capsez sub canapea. Am ridicat canapeaua cu forte pe care nu stiam ca le am, apoi am plans, intrebandu-ma cine m-a pus sa fac asta.

Luna a inceput sa paleasca, iar eu mi-am spus ca trebuie sa ma adun si sa merg mai departe.

Iata canapeaua aproape de final:

Douasprezece ore mai tarziu, dupa ce soarele a rasarit si dupa ce am acoperit partial si al doilea brat, am abandonat proiectul: era deja in stare (aproape) finala, iar ceea ce lipsea putea fi deocamdata scuzat. Musafirul indulgent nu ar fi observat ce ii lipseste sau s-ar fi putut usor preface ca nu vede. Asa ca m-am apucat de curatat resturile, cu ultimele resurse de energie pe care le-am mai putut aduna de pe unde s-au pitit.

Trebuie sa recunosc ca am facut eroarea capitala de tapiterie: nu am luat jos vechiul material si nici captuseala veche, ci le-am acoperit cu cel nou. Dar nu mi-a luat mult sa inteleg ca nu aveam o alta alternativa – expertiza si uneltele imi lipseau cu desavarsire. Dezinfectata insa si pusa initial la aerisit, canapeaua nu mi-a dat nici un fior la gandul igienei, mai ales ca fusese in stare foarte buna de la inceput.

Ultima etapa a constat in cateva straturi de lac aplicate picioarelor canapelei, ca sa le improspatez putin culoarea.

Produsul aproape final a iesit un pic nefinisat pe la margini (fiindca fantana rabdarii mi-a secat rapid). Bratul drept e inca in lucru, si, dupa cum ma cunosc, va fi inca pentru o perioada lunga.

Dar nu conteaza. E greu sa observi daca nu stii unde sa te uiti. Iar toti musafirii care ne-au calcat pragul de atunci par ca trag ata inspre canapea, pe care incep invariabil sa o admire de cum pasesc pe usa.

O iau ca pe un compliment personal. Dar ma indoiesc ca am sa mai incerc vreodata un astfel de proiect (desi am tendinta de a reveni asupra hotararilor mele definitive). Cert e ca am invatat pe propria piele un adevar pe care il repet de cate ori am ocazia: cei care lucreaza in tapiterie merita fiecare leu pe care il castiga. Si FI-E-CA-RE ban.