Cand ne-am mutat in casa cea noua, o fasie lunga de pamant ne-a primit plina de pietre si bolovani la stanga usii de la intrare. Se ascundea in spatele tufei mari de langa fereastra, dar mi-era imposibil sa o ascund de ochii celor care ne bateau la usa. Era bucata mea de iad, cosmarul meu decorativ, imaginea care ma facea sa ma chircesc de cate ori imi aduceam aminte de ea.

Din nefericire fericire, nu am poze cu starea ei jalnica de la inceput – si chiar daca as fi avut, ma indoiesc ca as fi avut curajul sa le fac publice (am si eu demnitatea mea). Iata aici cum arata fasia de pamant cand fusese deja curatata cativa ani la rand si cand gemea inca de pietris.

La stanga – fasie inutila, plina de pietris. La dreapta – fasie oarecum utila, plina de pamant adus din alte colturi ale gradinii. A se tine in vedere ca pozele de mai sus sunt facute dupa ce am curatat stratul de buruieni de la capatul fasiei de pamant, isprava despre care am povestit aici. Fiindca iadul meu nu se termina la capatul gramezii de moloz:(

E drept si ca locul trebuia sa fie umplut cu pamant, asa ca nu ne puteam plange ca nu aveam unde sa il trimitem pe cel care nu isi avea locul in alte colturi din gradina.

Dar inapoi la primul an. Pentru inceput, ne-am petrecut cateva zile carand departe-departe dalele sparte de ciment care isi gasisera sfarsitul acolo. Satui de carat, le-am gasit bolovanilor alte rosturi prin gradina – de pilda, sa faca o bordura in jurul unui copac.

Alte materiale pe care le-am gasit acolo erau irecuperabile. O multime de pietris de toate marimile, cateva caramizi sparte – pe toate a trebuit fie sa le reciclam, fie sa le folosim ca sa acoperim alte carari din jurul casei.

Procesul a luat cativa ani pentru ca si celelalte locuri din gradina erau intr-o stare la fel de deplorabila. Ne-au trebuit cateva veri ca sa putem in sfarsit sa rezolvam puzzle-ul gradinii, cu galeti de pamant purtate pe carari intersectate dintr-un colt in altul la curtii – si cu dureri de spate si picioare.

In fata casei a terminat, de pilda, tot pamantul pe care l-am scos de pe langa fundatie, ca sa il pot inlocui cu altul in care iarba indraznea sa creasca.

Tot aici a terminat o parte din pamantul sterp si pietrisul din jurul copacului si de pe langa terasa.

Si asa mai departe.

Pe scurt, privelistea asta ne intampina la intrare – si asta in zilele bune. Norocul nostru ca ne faceam de obicei intrarile si iesirile pe alte usi.

Asa ca vara asta am stiut ca a venit timpul schimbarii. Stiam de multa vreme ce voiam sa fac cu locul acela, dar as mai avut de terminat vreo alte doua proiecte de pe urma carora sa ma aleg cu niste pamant pe care sa il abandonez aici.

Intr-un tarziu, m-am hotarat sa nu mai astept. Dupa ani de zile, celelalte colturi ale gradinii incepeau sa prinda cat de cat forma si fasia asta de pamant statea ca un ghimpe in coastele design-ului meu exterior.

Asa ca intr-o dimineata plina de promisiuni m-am apucat de treaba. De data asta nu mai aveam unde sa trimit toate pietrele si pietricelele care se adunasera aici, asa ca am cumparat cativa saci de pamant si l-am turnat peste ele.

Am avut grija sa folosesc pamant fara calitati organice, pentru ca nu voiam ca nici o buruiana sa creasca acolo. De altfel, asta era singura virtute a fasiei mele de pietris – nimic nu crestea aici.

Am nivelat pamantul cu o grebla, dupa care am adus cele cinci dale de ciment pe care le cumparasem inchipuindu-mi ca imi sunt de ajuns, si le-am asezat cuminti in rand.

M-am ales cu o carare curata, dar cam stirba si diforma.

Asa ca mi-am spus ca n-ar strica sa mai adaug cateva dale de ciment. Si am luat totul de la inceput. Am cumparat dale noi, le-am adunat pe cele pe care le folosisem deja, am greblat din nou pamantul (trecuse un pic de vreme pana cand m-am intors la proiectul asta) si am repozitionat cele cinci dale vechi , plus inca patru noi.

De data asta, rezultatul mi-a placut mai mult.

E drept, cararea sufera de ceva denivelari si asimetrii, dar cui ii pasa? Pe langa cum arata inainte, fasia asta de pamant e o imagine de care nu ma pot satura.

Am sa dau pietrelor ceva timp ca sa se mai lase – si poate ca voi mai reveni ca sa le indrept intr-o zi in care nu am nimic altceva mai bun de facut.

Am zis poate…🙂

In ce priveste pietricelele care au rasarit din nou acolo, am renuntat sa mai lupt. La primavara, am sa mai adaug poate cateva pungi de pamant, dar s-ar putea pe de alta parte sa imi gasesc alte preocupari pana atunci…

Asa ca iata fasia de pamant inainte si dupa. Inca un proiect de primavara terminat toamna:)