Daca cineva mi-ar fi spus acum vreo 7 ani ca odata, candva, nu am sa mai am rabdare pana cand vremea sa imi permita sa lucrez in gradina, as fi pus sub semnul intrebarii IQ-ul din spatele afirmatiei. Ca sa fiu sincera, n-as fi crezut-o nici daca cineva mi-ar fi spus-o anul trecut. Mai tin inca minte cum, primavara trecuta, am inceput sa scriu un articol de blog intitulat Curatenia de primavara – Plangand prin gradina. Asta spune totul despre starea mea de spirit de atunci.

E adevarat, poate ca voi plange in curand, fiindca proiectele care ma asteapta includ din nou carat pamant si sapat radacini imense de tufe. Dar pana atunci ma lafai in bucuria plantelor care cresc singure si ma felicit pentru incercarile mele disperate de a respecta porunca #4 din decalogul gradinarului, varianta Aurora.

Majoritatea plantelor sa fie perene. 

E primul an de cand ne-am mutat aici cand pot sa stau deoparte si sa privesc doar cum, putin cate putin, gradina se umple singura de culoare. E drept, mai sunt destule locuri pe care trebuie sa le transform in ceea ce trebuie sa fie (tufa crescuta in dezordine peste un morman de buruieni si pietre, despre tine vorbesc!) si destule locuri care mai trebuie inca umplute cu plante.

Dar mintea nu mai imi e chinuita de confuzii gradinaresti, nici bugetul pentru gradina nu ameninta sa ma trimita pe buza prapastiei financiare. Gradina mea are acum minimul necesar de care ma pot bucura, desi mai am destul de lucru.

Ca de obicei, narcisele mele au umplut stratul din fata casei de galben. Printre ele, crinii mei de toamna pur si simplu au explodat.

E drept ca vremea a fost de-a dreptul fabuloasa. Nu mai tin minte un an in care nu am trecut direct din iarna in vara. Anul acesta, primavara a fost atat de generoasa incat imi vine sa ii trimit scrisori de multumire. Un soare fenomenal, ploaie din abundenta, temperaturi cand calde (bune pentru plante), cand placute (bune pentru mine).

Dar cu peisajul asta sunt deja invatata, pentru ca ma bucur de el in fiecare primavara. Noutatea, insa, anul acesta, a fost azaleea pe care am plantat-o anul trecut in coltul casei. Aveam nevoie doar de o tufa care sa dea un pic de forma stratului (pe atunci gol) de pe colt. Am cumparat si am plantat azaleea in mijlocul verii si, desi stiam ca ar trebui sa infloreasca primavara, am uitat complet de posibilitatea unui asemenea deliciu vizual.

Pana cand a dat in floare. Intr-o mare de floare.

Pozele nu ii fac dreptate. Tufa asta mica, plina de rozul florilor care se combina cu galbenul narciselor, ma face fericita de cate ori pasesc pe usa sau ma intorc acasa. Stiu ca e o fericire temporara, fiindca florile vor fi aici doar pentru cateva saptamani. Si totusi.

Anul trecut, in stratul din coltul casei unde aveam doar o bordura (stirba) din vreo sase crini de toamna, am plantat, pe langa azalee, vreo 5 tufe de spirea japonica si 5 de trandafiri. Le-am cumparat pe toate la reducere la sfarsitul sezonului, asa ca a fost o ultima si tarzie solutie pentru porunca #7 a gradinaritului. Sa aiba contrast de foliaj.

Si contrast e cu ce m-am ales:)

M-am bucurat sa vad ca toate eforturile mele de anul trecut au dat roade. Dupa o iarna in care toate plantele aratau trecute pentru todeauna pe lumea cealalta, primavara asta au explodat in frunze si flori, cu o incapatanare de admirat.

Problema e ca tot aranjamentul asta nu rezolva totusi problema etajelor de flori (porunca #5). Stiu ca mai trebuie sa astept pana plantele ajung la maturitate, dar nici maturitatea asta probabila nu imi da prea multe sperante. La urma urmei, tufisurile acelea sunt pitice de felul lor, asa ca tind sa se ascunda unul in spatele altuia.

Dar sa luam problemele pe rand. 🙂 Odata contrastul rezolvat, am toata libertatea mai tarziu sa rearanjez florile si tufisurile in asa fel incat sa creez etaje de foliaj si culoare. Deocamdata, crinii mei (divizati anul trecut) au inceput sa umple stratul. Am sa ii divizez anul acesta din nou. Fac si ei parte din planul contrastului de foliaj.

Chiar daca stratul arata ordonat, e inca o idee cam rar. Dar pana la sfarsitul primaverii cand incep reducerile prin magazine, am tot timpul sa urmaresc cum se comporta tufisurile de aici si sa decid de ce mai am nevoie.

Planurile mele pentru stratul acesta sunt partial optionale, pentru ca e primul an cand pot trai cu el asa cum e. Dar ce as vrea sa fac se rezuma la urmatoarele:

• divizat crinii si replantat printre crinii vechi, pentru o bordura compacta;
• cumparat un arbust inalt care sa atraga ochii pe verticala in coltul casei;
• cumparat alti doi-trei arbusti pentru trecere mai putin brusca de la tufe la strat nou;
• rearanjat trandafirii intr-o bordura ceva mai compacta;
• adus mai multa culoare, de la petunii la arbusti cu foliaj colorat.

Am obosit deja.

Descoperirile pe care le fac in fiecare zi in gradina nu se opresc insa aici. Azi dimineata am observat cu tristete ca florile azaleei mele au inceput sa arate o idee cam obosite. Insa cativa pasi mai incolo, cea de-a doua azalee (pe care am salvat-o la sfarsitul verii trecute dintr-un colt de magazin) da semne ca vrea sa infloreasca.

Nici nu se putea mai bine! Se pare ca am sansa unui episod doi cu azalee in floare. Daca as fi incercat sa calculez succesiunea asta si nu as fi reusit asa de bine.

Florile mele ma iubesc:)

In sfarsit, ca sa inchei cu straturile din fata casei, il mai tii minte pe acela care se umpluse anul trecut de petunii?

Merisorii pe care i-am plantat anul trecut au trecut vii testul iernii! (E drept, al uneia foarte blande si scurte.) Asa ca i-am promovat in functie si fac acum parte din peisajul permanent al casei.

Aveam nevoie de niste arbusti care sa ramana verzi si peste iarna si care sa imblanzeasca putin stratul din fata casei. Anul acesta as vrea sa completez spatiile dintre ei cu niste plante o idee mai inalte. Poate trandafiri.

Apoi as vrea sa divizez crinii, sa mai completez stratul cu inca un rand de crini, unul de petunii si unul de alyssum alb. Sau sa combin petunii roz cu petunii albe. Dar trebuie sa imi permita radacinile copacului:( Ma topesc dupa copacul acela, dar radacinile lui sunt blestemul meu in fiecare primavara. Se intind peste tot si trebuie sa le iau in considerare de cate ori incerc sa plantez ceva – orice – aici.

Stiu… Merisorii sunt prea aproape de casa. Mi se spune cam o data pe luna:) Crede-ma, geometria stratului acestuia era cu totul alta in mintea mea. Dar tot radacinile copacului sunt cele care au impins merisorii in spate si i-a lipit de zid:(

Stratul asta are inca o poveste. A doua zi dupa ce il curatasem si dezgropasem plantele din frunzele uscate de anul trecut, am vazut in stratul din fata casei urme de caprioara.

Cu inima inghetata, am descoperit ca isi facusera de cap cu crinii mei de toamna, atat de proaspeti si de frumosi cu doar o zi in urma. Si cand ma gandesc cum imi daduse cu o zi inainte prin gand sa ii curat printre frunze cu penseta, ca sa nu rup varfurile de muguri… Aproape ca m-a pufnit plansul.

Peisajul m-a debusolat un pic. Intretinusem iluzia ca plantele astea nu sunt pe placul caprioarelor, asa ca nu mi-am facut niciodata probleme. Pana anul acesta:(

Si asta nu era totul. Si mugurii din alte colturi din gradina erau ciupiti pe jumatate. Stiam ca nimic nu omoara crinii de toamna, dar imaginea era dezastruoasa. Mai stiam si ca frunzele acestea erau cele cu care voi ramane tot anul si ca, daca vor creste, vor creste patrate.

Iar eu voiam sa le divizez anul acesta! Cine vrea crini de toamna cu frunze patrate?

Din fericire, crinii m-au surprins din nou placut. Au crescut fara rezerve, ca in anii trecuti, si s-au umplut de frunze, desi pastreaza pe alocuri urmele lasate de Bambi.

Cam asa arata primavara prin fata casei noastre. E drept ca, oricat sunt ele de perene, si plantele acestea au avut nevoie de ajutor. Inca nu a trebuit sa vars peste ele nici un strop de apa, dar a luat ceva efort sa le aduc din starea de mai jos la cum arata acum.

Nu e ciudat ca doar atunci cand vine primavara iti dai intr-adevar seama cat de urata a fost iarna?

Asa ca sa ne spalam inca o data ochii si sa uitam de ce a fost…